INACCEPTABIL? 235
întâmplat, înseamnă că aşa e cel mai bine. Căci, pentru stoici, ceea ce se întâmplă nu e nici bine, nici rău. Este un lucru indiferent. Valoarea, bună sau rea, depinde de voinţa umană, de felul în care-l folosim. Binele şi răul nu există
decât în gândirea şi voinţa omului, nu în lucruri. Dar, cu formula lui Epictet, regăsim încă o dată tema consim
ţământului în faţa Universului, în situaţia în care noi nu putem schimba ceea ce se opune ordinii lumii. Spuneţi că
un modern nu poate consimţi cu bucurie, dar Nietzsche 1
a spus: ,,Nu doar să suportăm ineluctabilul. . . , ci să-l iubim."
O asemenea atitudine a fost aşadar admisă de unul dintre maeştrii gândirii contemporane. Şi, pe de altă parte, Bergson, care chiar dacă nu mai e la modă, a influenţat totuşi filozofia recentă, scrie, în Gândirea şi mişcarea2: ,,La marea operă de creaţie care se desfăşoară sub ochii noştri [este vorba pentru Bergson despre evoluţia creatoare], ne vom simţi participând, în calitate de propriii noştri creatori." Nu suntem foarte departe de o „colaborare bucuroasă la lucrarea Întregului".
Referitor la această „citadelă interioară " care face ca înţeleptul să fie invulnerabil nu este oare un aspect care ne diferenţiază
foarte mult de antici, şi anume faptul că ne-am pierdut complet dorinţa de a deveni zei? Nu există în Antichitate un întreg curent care, prin tot felul de mijloace, reprezintă un fel de refuz al condiţiei umane? Nu vorbesc despre zeii mitologiei, ci despre zeul filozofilor, care este cu totul la adăpost de patimi, care nu s e mişcă, nu s e mânie niciodată, nu suferă. Citaţi multe texte în acest s ens, şi în primul rând faimos ul text din Theaitetos „ trebuie să fugim de aici într-acolo cât mai degrabă "
care continuă cu: ,fuga este as emănarea cu Zeul în măs ura r. CEuvres completes, t. VIII, p. 275.
2. P. n6.
236 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
posibilului " 1. Sau Seneca: ,, Ca Zeu, [înţeleptul} spune: « Totul este al meu». " Noi nu ne mai dorim asta. Acceptăm condiţia umană.
Această dorinţă de a fi zeu corespunde cu idealul înţeleptului.
M-a uimit întotdeauna textul din Michelet care spune: Antichitatea a ajuns să-şi descopere adevăratul zeu, înţeleptul.
E adevărat că, pentru mulţi oameni moderni, acest ideal al identificării nu mai are sens, dar e uşor de separat acest aspect oarecum mitologic de idealul înţelepciunii.
Chiar voiam să închei această conversaţie cu câteva consideraţii generale. E limpede că omul modern nu trebuie să admită toate presupoziţiile metafizice sau reprezentările mitologice ale stoicismului, ale epicurismului sau ale cinismului. Cred că de fapt ar trebui să le aplicăm filozofiilor antice tratamentul pe care Bultmann voia să-l aplice creştinismului, adică demitologizarea sau demitizarea, separarea între, pe de o parte, nucleul esenţial şi, pe de altă parte, învelişul alcătuit din reprezentările colective ale epocii. Raymond Ruyer, în cartea sa cu titlu uşor derutant La Gnose de Princeton, vorbeşte despre ceea ce eu numesc exerciţii spirituale, pe care el le numeşte „montaje psihice", şi spune: montajele epicuriene, stoice continuă să fie valabile, dar ceea ce nu mai e valabil este „ceaţa ideologică" ce le însoţea. Cred că
remarca e foarte corectă. De fapt, interesant în cazul modelului exerciţiilor spirituale este că pot fi practicate independent de discursurile care le justifică sau care le recomandă.
De exemplu, exerciţiul spiritual al concentrării asupra prezentului există, cu uşoare diferenţe, atât la epicurieni, cât şi la stoici, dar din motive complet diferite. Aşadar, cred I. Trad. rom. cit. (n. tr.) .
INACCEPTABIL? 237
că acest exerciţiu spiritual al concentrării asupra momentului prezent are o valoare în sine, independentă de teorii - mi s-a întâmplat să-l practic destul de des, dar asta nu înseamnă
că, aidoma stoicilor, cred în eterna reîntoarcere, doctrină ce poate fi legată de acest exerciţiu.
Pe de altă parte, la începutul acestei convorbiri, aţi vorbit despre oamenii din ziua de azi care spun: nu pot să accept aşa ceva. Dar cred că am arătat că dacă spun asta, nu e din cauză că sunt contemporanii noştri, căci oamenii obişnuiţi din Antichitate spuneau exact acelaşi lucru despre Socrate sau Platon sau stoici. Critica lor, respingerea lor nu se îndreaptă în special asupra teoriilor, ci asupra atitudinilor etice şi spirituale. Dar de ce spun ei „nu pot accepta aşa ceva"? Ar fi nevoie de un Socrate care să-i chestioneze şi să-i întrebe despre adevăratele motive ale refuzului lor. Sunt ele întemeiate pe raţiune? Sunt ecoul prejudecăţilor moderne, care adesea nu au nimic modern? În toate epocile a existat şi va exista o opoziţie între obiceiurile şi convenţiile vieţii cotidiene şi modul de viaţă al filozofilor, care-i scandalizează sau îi revoltă sau îi fac să râdă pe non-filozofi.
