INACCEPTABIL? 231
se cer de la horoscoape. Nu ţine de epocă. Dar când a fa.cut distinctia între dorintele naturale si necesare, dorintele natu-
,
'
'
)
rale, dar nenecesare şi dorinţele care nu sunt nici naturale, nici necesare, Epicur n-a vrut să inventarieze toate dorinţele legitime şi să explice cum pot fi satisfacute, ci să definească
un stil de viaţă, ajungând la concluzii pe baza intuiţiei sale, conform căreia plăcerea corespunde mereu cu suprimarea unei suferinţe cauzate de o dorinţă. Există aici o analogie cu budismul, foarte la modă în zilele noastre. Pentru a fi fericiţi, trebuie aşadar să diminuăm la maximum cauzele suferinţei, adică dorinţele. Epicur a vrut astfel să uşureze nefericirea oamenilor. El recomandă aşadar renunţarea la dorinţele care sunt foarte dificil de împlinit, pentru a încerca să ne mulţumim cu dorinţe mai uşor de împlinit, adică, de fapt, cu dorinţa de a mânca, de a bea, de a se îmbrăca. Părând cu picioarele pe pământ, epicurismul are în el ceva extraordinar: recunoaşterea faptului că nu există decât o singură
plăcere adevărată, plăcerea de a exista, şi că pentru a o trăi e suficientă satisfacerea dorintelor naturale si necesare
,
,
existenţei corpului. Experienţa epicuriană este extrem de instructivă; ea ne invită, asemenea stoicismului, la o răsturnare totală a valorilor.
Cu siguranţă, problema providenţei divine nu este ceva capital, de vreme ce epicurienii nu credeau deloc în ea, iar Aristotel considera că nu se aplică lumii sublunare. Totuşi, ea este foarte importantă pentru platonicieni, pentru stoici şi, bine-nţeles, pentru creştini, chiar dacă fiecare şcoală o concepe în mod diferit.
Providenţa filozofică şi providenţa creştină sunt extrem de diferite. Noţiunea de providenţă apare în Timaios (30 c 1) , atunci când Platon spune că Lumea s-a născut ca urmare a deciziei chibzuite (pronoia) a zeului. Dar această idee a
232 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
unui soi de raţionament divin face parte din mitul zeului creator şi semnifică doar faptul că există o Inteligenţă divină
la originea universului. La fel, la stoici, nu trebuie să ne reprezentăm providenţa ca pe o voinţă divină care se interesează de toate cazurile particulare, ci ca un impuls originar care pune în mişcare universul şi înlănţuirea cauzelor şi efectelor care constituie destinul. Plotin, opunându-li-se gnosticilor, va respinge energic ideea că lumea ar fi fost produsă de un rationament
,
sau de o vointă.
, Până la urmă,
providenţa filozofică corespunde unei necesităţi raţionale, care este ordinea lumii. Dimpotrivă, Dumnezeul evreilor, reluat în creştinism, este o persoană care conduce istoria lumii şi a indivizilor în conformitate cu voinţa sa imprevizibilă.
Putem admite în prezent existenţa unei ordini a lumii?
Cred că este extrem de greu de răspuns la această întrebare.
Căci ştiinţa evoluează fară încetare, şi odată cu ea opiniile filozofice ale savanţilor. De exemplu, Einstein se extazia în faţa legilor naturii care presupun o inteligenţă transcendentă, în faţa ordinii lumii ce corespunde unei ordini a gândirii.
Legat de aceasta am putea spune: ceea ce e de neînţeles este că lumea poate fi înţeleasă. Alţii pun totul pe seama hazardului, sau a hazardului şi a necesităţii. Pentru ceea ce ne interesează aici, aţi recunoscut şi dumneavoastră, chestiunea providenţei şi a ordinii lumii este de mică importanţă, Epicur nu credea în ea şi, de altfel, conceptul stoic de necesitate nu este până la urmă atât de îndepărtat de anumite concepţii moderne.
Într-adevăr, mulţi dintre contemporanii noştri au renunţat să mai creadă într-un Dumnezeu providenţial care ar veghea asupra fiecărui fir de păr al nostru şi care ar hotărî în fiecare
