„Lăsaţi-l să fie om. Nici filozofia, nici puterea imperială nu vor suprima sentimentele." Dar împăratul Iulian îi va reproşa mai târziu faptul că şi-a plâns soţia, pe Faustina, mai mult decât ar fi fost rezonabil, în pofida abaterilor comportamentale ale acesteia. A plâns şi când a ascultat discursul retorului Aelius Aristide, trimis în faţa împăratului după
cutremurul din Smirna, pentru a-i cere ajutorul la reconstruirea oraşului.
Şi aici, criticile contemporanilor noştri se alătură criticilor contemporanilor stoicilor din Antichitate, după cum mărturiseşte Seneca 1: ,,Ştiu că şcoala stoicilor are o proastă
reputaţie în rândul ignoranţilor pentru că ei o cred excesiv de insensibilă." La care Seneca răspunde: ,,Nici o şcoală
nu-i iubeşte mai mult pe oameni şi nu este mai atentă la binele tuturor."
Atitudinea stoică pe care o putem foră îndoială accepta şi pe care o considerăm chiar onorabilă, constă în a spune (îl deformez puţin pe Marc Aureliu): nu este o fericire să pierzi un copil, dar este o fericire să suporţi pierderea în mod curajol r. Seneca, Despre clemenţă, II, 3, 2.
2 . Marc Aureliu, IV 49,6 citat în Citadelle, p. 52, care spune de fapt: nu doar că nu este o nefericire . . .
INACCEPTAB IL ? 229
Este un mod de a interpreta stoicismul. Nu este până la urmă
o neînţelegere terminologică? Dacă vorbim despre durerea fizică
(Epicur, Epictet au fost exemple de bărbăţie în această privinţă), nu există nici un caz de filozof care să strige: Chinuie-mă, durere, n-o să mă faci să mărturisesc că eşti un rău. Aici se află ambiguitatea stoicismului: chiar dacă ceva face rău, nu este un rău.
Totul ţine de judecată.
Am putea crede că e vorba despre o neînţelegere terminologică, pe care am putea-o rezuma spunând: ceea ce oamenii numesc rău nu este un rău pentru stoici, de exemplu sărăcia, boala, moartea. Rău este numai răul moral. Aceasta este esenţa stoicismului şi de altfel a socratismului, de vreme ce, potrivit lui Platon (Apologia, 41 d), Socrate ar fi spus: ,,Pentru omul drept nimic nu este rău, nici în viaţă, nici după ce moare" 1 , aceasta din cauză că, se subînţelege, singurul rău este răul moral. Experienţa vieţii stoice, alegerea modului de viaţă stoic constă în a considera în primul rând că binele este ceea ce trebuie dorit în mod absolut, iar răul ceea ce trebuie respins în mod absolut; şi, apoi, a considera că singurul lucru care merită dorit în chip absolut este binele moral, voinţa bună, iar singurul lucru care merită respins în chip absolut este voinţa rea. În această privinţă, teoria voinţei bune a lui Kant este într-adevăr moştenitoarea stoicismului. Aşadar, dacă e necesar, stoicul va trebui mai degrabă să înfrunte moartea, decât să renunţe la valoarea supremă a virtuţii şi a voinţei bune. Este o decizie eroică, a lui Socrate şi a stoicilor, care merge împotriva curentului ideilor primite de-a gata. Valoarea supremă este intenţia bună, voinţa bună. Moartea lui Socrate trebuie înţeleasă
r. Trad. rom. cit., p. 47.
230 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
din această perspectivă. În consecinţă, stoicii refuzau să
considere că bolile, moartea, catastrofele naturale sunt rele: pentru ei, ele erau lucruri nici bune, nici rele, ci indiferente, consecinţe ale desfăşurării necesare a evenimentelor universului, care trebuiau acceptate dacă nu puteau fi remediate şi care deveneau bune sau rele în funcţie de atitudinea noastră faţă de ele.
Dar - faptul e absolut evident - se pot admite alte moduri de viată
' filozofică, mai putin
' eroice si
' mai relaxate,
ca de exemplu epicurismul.
Nu s e poate spune că ni s -au s chimbat inclus iv dorinţele?
Bogăţia, puterea, onorurile apar constant la stoici şi la epicurieni în listele de lucruri ce nu trebuie dorite. Dar, în prezent, deşi există bineînţeles oameni care-şi doresc toate aceste lucruri, sunt şi alţii cu dorinţe mult mai modeste. În registrele bisericilor de pelerinaj s e poate citi: ,,Sfântă Fecioară, fă ca părinţii mei să nu divorţeze. Ajută-l pe Patrick să-şi găs ească de lucru. Fă
ca nepoata mea să s e vindece. " Un epicurian ar putea foarte bine să-mi spună: sunt dorinţe naturale, dar nenecesare, şi din punctul lui de vedere e adevărat, dar asta nu ne împiedică
pe noi, modernii, să considerăm că sunt dorinţe abs olut legitime.
Nu cred deloc că dorinţele fundamentale ale omului se pot schimba. Bogăţia, puterea, onorurile sunt căutate de clasa conducătoare sau bogată, atât în Antichitate, cât şi în zilele noastre. Nenorocirea civilizatiei noastre actuale este exacer-barea dorinţei de profit, în rândul tuturor claselor sociale, dar în special în clasa conducătoare. În ce-l priveşte pe muritorul obişnuit, el poate să aibă dorinţe mai simple: serviciu, fericirea familială sau sănătatea: invocaţiile făcute în Antichitate zeilor erau la fel ca cele din prezent către Sfânta Fecioară. Divinităţilor li se cereau aceleaşi lucruri care acum
