Aşadar aţi fost în sânul Bisericii timp de douăzeci de ani, de la vârsta de zece ani la treizeci de ani. Ce credeţi acum despre această lume ecleziastică pe care aţi cunoscut-o atât de bine din interior?
Trebuie să spun în primul rând că sunt foarte recunoscător pentru educaţia intelectuală, foarte completă, pe care majoritatea profesorilor mei s-au străduit să mi-o dea. Sunt cu atât mai recunoscător cu cât - nu mi-am dat seama de asta decât mult mai târziu - toate studiile mele, preuniversitare şi superioare, au fost finanţate de arhiepiscopia din Reims.
Dacă n-aş fi fost la Seminarul, apoi la Facultatea de Teologie de acolo, cu siguranţă că părinţii mei n-ar fi putut să-mi plătească studiile.
As ' mai adăuga că despărtirea
'
mea de Biserică n-a dus si
'
la o ruptură de prietenii mei, aceştia continuând să-mi arate multă afecţiune, în special Paul Henry, Jean Danielou, Claude Mondesert, precum şi dragul meu prieten Georges Folliet. Îndepărtarea mea de credinţa creştină s-a petrecut foarte lent. O vreme mi s-a întâmplat chiar să particip uneori la slujbe religioase, dar ele mi s-au părut destul de artificiale de când, în urma Conciliului Vatican II, erau rostite sau cântate în franceză. În principiu nu eram ostil faţă de această traducere, dar mi se părea că ea arată imensa distanţă
dintre lumea secolului XX şi formulele mitice sau stereotipe ale liturghiei creştine, distanţă care era mai puţin perceptibilă
52 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
când masa credincioşilor nu înţelegea ce se spunea. Henri
Charles Puech avea, cred, aceeaşi impresie când mi-a spus odată, râzând: ,,Isus, oaia Domnului", fa.când aluzie la traducerea lui Agnus Dei. Nu limba latină era incomprehensibilă, ci conceptele şi imaginile care se ascundeau de secole în spatele latinei.
Lumea ecleziastică pe care am cunoscut-o între 1930 şi 1950 este, evident, extrem de diferită de cea din prezent.
Între timp a avut loc Conciliul Vatican II, care a ţinut cont de experienţele nefericite şi de criticile dezvoltate de foarte mari teologi în prima jumătate a secolului. De altfel, citisem cu entuziasm scrierile părintelui de Lubac, ale părintelui Congar şi ale părintelui Chenu, care au jucat un rol important în reforma adusă de conciliu.
Dar am de fa.cut şi câteva reproşuri. Principalul meu reproş faţă de clerul de altădată li s-ar adresa mai ales Sulpicienilor, organizaţie preoţească fondată în secolul al XVII-lea, care conducea majoritatea Marilor Seminarii din Franţa.
Fie că vorbim de Reims sau de Versailles, se putea spune că majoritatea trăiau încă în vremurile părintelui lor fondator, Jean-Jacques Olier, personaj destul de excentric, despre care cititorul curios poate citi o pagină în furnalul abatelui Mugnier 1 . Să dăm un singur exemplu: în fiecare zi, înainte de masă, ne adunam cu toţii, şi în Reims, şi la Versailles, pentru a ni se citi examenele de conştiinţă ale domnului Tronson, un sulpician din secolul al XVII-lea. Fuseseră oarecum modernizate, nu se mai pomenea despre caleşti, dar toate situaţiile avute în vedere în aceste examene de conştiinţă
presupuneau de fapt viaţa cotidiană din secolul al XVII-lea, şi nu cea din secolul XX. Noi numeam aceste exerciţii, r. ]ournal de tabbe Mugnier, Paris, 1985, p. 378.
ÎNTRE SUTANELE BISERICII 53
într-un mod lipsit de respect, ,,tronsonada" sau „aperitivul sulpicienilor". Acesta e însă doar un detaliu amuzant. Mai gravă era artificialitatea acestui mediu complet izolat de lumea exterioară, unde orice iniţiativă personală, orice originalitate, orice asumare de responsabilitate erau reprimate. Eram total ignoranţi cu privire la realitatea lumii şi mai ales cu privire la lumea feminină. Când mama mi-a propus (lucru ce m-a uimit mult venind din partea ei) s-o roage pe domnişoara Chevrot, tânăra şi frumoasa organistă
de la catedrala din Reims, să-mi dea lecţii de orgă, am refuzat din teamă, într-atât, în subconştientul meu, femeia avea ceva diabolic. Rezultatul acestei educaţii închise a fost, în ce mă priveşte, faptul că atunci când, în 1944, am fost hirotonit preot, nu eram deloc pregătit să fac faţă realităţilor concrete ale vierii
' cotidiene duse de oamenii obisnuiti.
