ÎNTRE SUTANELE BISERICII 55
(,,Păcătuieşte cu toate forţele, dar crede încă şi mai mult").
Aceasta era şi tema romanului lui Graham Greene, Puterea şi gloria.
E bine să recunoaştem că suntem păcătoşi, dar şi mai bine ar fi să ne gândim la răul pe care îl pricinuim altora prin păcatul nostru. În Le Canard enchaîne din 6 decembrie 2000 (ei bine, da, mi se întâmplă să citesc Le Canard enchaîne!), erau redate cuvintele lui Jacques David, episcop de Evreux, care sfa.tuise un preot pedofil să se denunţe: ,,Îi sfătuisem deja în trecut pe unii dintre confraţii mei [adică pe alţi episcopi] , confruntaţi cu preoţi în dificultate, să acţioneze în acest sens." E foarte bine. Dar Le Canard adăuga, pe bună
dreptate: ,,În primul rând copiii sunt în dificultate." Ceea ce contează înainte de toate pentru Biserică este preotul aflat în dificultate, ca şi Biserica pe care o pune în dificultate.
Nu ne gândim în primul rând la victime, nu ne gândim că trebuie să punem capăt imediat stării de pericol la care sunt supuse acestea. Putem să ne imaginăm toţi copiii nefericiţi care, în trecut, şi uneori şi acum, au fost victimele conspiraţiei tăcerii care înconjura astfel de moduri de acţiune.
Biserica nu e de altfel singura care practică ipocrizia. În situaţii analoge, armata sau poliţia s-au comportat similar; şi ele au făcut corp comun. Raţiune de Stat, Raţiune bisericească, se pare că motive găsim întotdeauna.
Una dintre consecinţele supranaturalismului este şi faptul că preoţii se cred adesea dispensaţi de a practica virtuţile naturale, dacă este în folosul Bisericii sau al lor, de aici minciunile pioase, nesocotirea dreptăţii, de exemplu situaţia angajaţilor adesea prost plătiţi în companiile conduse de călugări, pentru că sunt în serviciul Bisericii şi trebuie să
se sacrifice pentru ea; sau altă situaţie, constatată personal, paginile rupte din Patrologia lui Migne, în biblioteca
56 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Institutului Catolic, de către cititori care foarte probabil fac parte din cler ...
Legat de asta, poate nu e inutil să amintesc o veche povestioară, cea a „americanismului". Americanismul a fost o mişcare care corespundea anumitor caracteristici proprii catolicismului american de la sfârşitul secolului al XIX-lea: atenţia îndreptată spre problemele morale şi sociale în mai mare măsură decât spre dogme şi ritualuri, respectul libertăţii şi responsabilităţii individuale a laicilor. Traducând lucrările unui episcop american, monseniorul Ireland (1894) şi prefaţând o traducere a Vieţii părintelui Hecker (1897), considerat în mod greşit sau pe bună dreptate ca inspiratorul tendinţelor proprii catolicismului american, abatele Klein a provocat în Franţa un întreg scandal, căruia papa Leon XIII a crezut că poate să-i pună capăt în 1899 adresându-i cardinalului Gibbons, episcop de Baltimore, scrisoarea Testem benevolentiae, care condamna americanismul. Conform acestei scrisori, ,,americaniştii" susţineau, între altele, că pentru a-i atrage pe disidenţi, este oportun ca anumite elemente ale doctrinei să fie trecute sub tăcere sau să fie atenuate, ca fiind de mai mică importanţă; ei susţineau de asemenea necesitatea de a slăbi legătura pe care credincioşii o au faţă de autoritatea ecleziastică, pentru a le asigura laicilor independenţa în gândire şi a-i lăsa mai liberi să urmeze inspiraţia Spiritului Sfânt. Voi aminti că opoziţia dintre dominaţia clericală şi iniţiativa laicilor a reprezentat întotdeauna o problemă în Biserică, cum se poate vedea, de exemplu, din cartea lui Ruedi lmbach, Dante, la philosophie et Ies laics. În concluzie, ,,americaniştii" considerau că virtuţile naturale şi active sunt mai potrivite timpului prezent decât virtuţile supranaturale şi pasive. Această
neîncredere manifestată de Roma fată
' de „naturalism" este
