De altfel, cam în aceeaşi perioadă am început să acord multă importantă existentei exercitiilor spirituale în Antichi-
,
,
,
tate, adică a unor practici care puteau să fie de ordin fizic, precum regimul alimentar, sau discursiv, precum dialogul şi meditaţia, sau intuitiv, precum contemplaţia, dar care erau toate destinate să opereze o modificare şi o transformare în subiectul care le practica. Discursul maestrului de filozofie putea, de altfel, să ia el însuşi forma unui exerciţiu spiritual, în măsura în care discipolul, ascultându-l sau participând la un dialog, putea să progreseze spiritual, să se transforme lăuntric. În acea perioadă am citit cartea numită Seelenfahrung ( Călăuzirea sufletelor) de Paul Rabbow, care expunea diferitele forme pe care le puteau îmbrăca aceste practici la epicurieni şi la stoici şi care avea şi meritul de a marca continuitatea care există între spiritualitatea antică şi spiritualitatea creştină, dar care poate se limita prea exclusiv la aspectele retorice ale exerciţiilor spirituale.
Cartea soţiei mele şi discuţiile pe care le-am avut împreună mi-au revelat aspecte noi ale fenomenului pe care încercam să-l înţeleg. Ceea ce a adus până la urmă, în 1977, la scrierea articolului introductiv din Anuarul Secţiei a V-a, care se numea „Exerciţii spirituale". Acest articol avea rolul de a da o idee despre ce făceam în cadrul cursului meu. Dar, în acelaşi timp, am avut din ce în ce mai mult sentimentul
68 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
că în acest articol le propusesem celor care nu puteau sau care nu voiau să-şi trăiască viaţa în mod religios posibilitatea de a alege un mod de viaţă pur filozofic.
A le propune laicilor posibilitatea de a alege un mod de viaţă
pur filozofic nu e oare un program abs o lut remarcabil? Nu el dă s ens, la un alt nivel, unei bune părţi din cercetările dumneavoastră erudite? Dar acest articol s e numea „Exerciţii spirituale ". Nu există, dincolo de toate, ceva religios în aceas tă
expresie? Credeţi că s ingura religie adevărată este filozofia, sau, as emenea lui Porfir, că „doar înţeleptul este preot "?
Se consideră că exerciţiile spirituale sunt de ordin religios fiindcă există exerciţii spirituale creştine. Dar exerciţiile spirituale creştine n-au apărut în creştinism decât datorită
voinţei creştinismului, începând cu secolul al Ii-lea, de a se prezenta ca o filozofie pe modelul filozofiei greceşti, adică
un mod de viaţă, comportând exerciţii spirituale, împrumutate de la filozofia greacă. Religia greacă şi cea romană, care nu implicau un angajament lăuntric al individului, ci erau în primul rând fenomene sociale, ignorau complet noţiunea de exerciţii spirituale. Totuşi, multe religii asemenea budismului sau taoismului le impun adepţilor lor un mod de viaţă filozofic care comportă exerciţii spirituale.
Pot aşadar exista exerciţii spirituale filozofice şi exerciţii spirituale religioase. De exemplu, în epoca de aur a laicităţii, Payot, în cartea sa L'Education de la volo nte, apărută în 1900, recomanda ceea ce eu am numit exerciţii spirituale; vorbea astfel despre retragerea spirituală, posibilă, spunea el, chiar în mijlocul mulţimii, sau despre examenul de conştiinţă sau despre diferite tehnici de stăpânire de sine.
La modul general, mi se pare că trebuie să fim foarte atenţi să distingem riguros între religie şi filozofie. Am
CERCETĂTOR, PROFESOR, FILOZOF 69
discutat adesea despre această problemă cu Fernand Brunner, filozoful de la Neuchâtel, azi decedat, şi de care mă lega o strânsă prietenie. El căuta să apropie cât mai mult religia de filozofie, dând religiei o tonalitate filozofică şi filozofiei o tonalitate religioasă. În ceea ce mă priveşte, cred - poate mă
înşel - că trebuie folosit cuvântul „religie" pentru a desemna un fenomen care comportă imagini, persoane, ofrande, sărbători, locuri consacrate lui Dumnezeu sau zeilor. Ceea ce nu există deloc în filozofie. Mi se va spune: dar atunci cum rămâne cu religia în spirit şi adevăr, religia eliberată
de aspectele sociologice şi ritualice şi redusă la un exerciţiu al prezenţei lui Dumnezeu? Răspunsul meu: aceasta ţine de ordinul înţelepciunii sau al filozofiei.
De aceea consider că fenomenele mistice, chiar dacă se întâmplă să le observăm în diferite religii, nu sunt specific religioase. Ele nu comportă aceste aspecte sociale pe care le-am enumerat şi se situează, de exemplu la Plotin, într-o perspectivă pur filozofică. Se poate întâmpla să le observăm la filozofi care sunt complet atei, precum Georges Bataille.
De la originile sale, filozofia s-a dezvoltat ca o critică a religiei: critică distrugătoare, de exemplu cea a lui Xenofan, care spunea că oamenii i-au făcut pe zei după chipul lor; sau critică purificatoare, ca a lui Platon, a lui Aristotel, a stoicilor, a epicurienilor şi, apoi, a neoplatonicienilor. Critică
purificatoare în sensul în care filozofia tinde în cele din urmă să transforme religia în filozofie, fie prin dezvoltarea unei teologii, dar o teologie pur raţională, fie prin utilizarea alegoriei pentru a gândi într-o manieră filozofică diferitele divinităţi, aşa cum au procedat stoicii, pentru care Zeus reprezenta focul, Hera aerul etc., aşa cum au procedat de asemenea neoplatonicienii, care au identificat zeii păgânismului cu entităţile platoniciene, sau cum au procedat epicurienii,
