70 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
care îşi reprezentau zeii ca pe nişte înţelepţi. La modul general, filozofia a avut întotdeauna tendinta
' de a rationaliza
'
mitu-
rile religioase şi a le vida de conţinutul lor mitic, dându-le un conţinut filozofic.
Vi s-ar putea aduce obiecţia că au existat neoplatonicieni în secolele al IV-iea şi al V-lea care au integrat practici de ordin specific religios în filozofia lor, căci modul de viaţă filozofic comporta rituri, riturile „teurgiei ': teurgia nefiind magie, dar ceva care se poate asemăna cu magia, în măsura în care se folosesc obiecte materiale pentru a obţine un efect spiritual În primul rând trebuie să recunoaştem clar că neoplatonicienii, vrând să-i pună în corespondenţă pe zeii păgânismului cu diferitele entităţi ale sistemului lor, au ucis tot ce racea farmecul sau oroarea sacră a acestor produse ale imaginaţiei umane. Critica lor purificatoare este aproape o critică
distrugătoare. Pe de altă parte însă, au racut să intre în filozofie practici uneori superstiţioase şi puerile. E perfect adevărat. Şi mi se pare ceva greu de iertat. De aceea nu-i iubesc pe Iamblichos şi pe Proclos. Această intruziune a religiei în filozofie a fost mereu o enigmă pentru mine. Cred că e vorba de o încercare nefericită de a-i face concurenţă
creştinismului care, la vremea respectivă, se prezenta ca o filozofie cu alură platoniciană, dar asociată cu rituri purificatoare.
Această intruziune a religiei era de altfel legată de metafizica succesorilor lui lamblichos, care considerau, într-un fel asemenea creştinilor, că sufletul era cu adevărat căzut în materie, printr-un fel de păcat originar, dacă se poate spune asa,
' si
' deci că salvarea se poate obtine
'
prin intermediul
unor rituri materiale şi cu ajutorul graţiei divine. Aşa ceva nu există la Plotin.
CERCETĂTOR, PROFESOR, FILOZOF 71
În chip tradiţional, încă de la Platon, platonismul le este rezervat elitelor. Hoi polloi, literal„ mulţimea': mas ele, nu înţeleg nimic din el. Însă neoplatonicianul Iamblichos instituie trei grade de teurgie şi prevede de asemenea un nivel pentru oamenii obişnuiţi, ataşaţi de materie. Poate că şi asta era o tentativă de a căuta adeziunea unui grup cât mai mare de oameni, as emenea creştinilor care au spus mereu: mesajul nostru este universal Da, regăsim astfel dorinţa filozofilor păgâni de a combate creştinismul pe terenul său. Împăratul Iulian ar fi vrut ca preoţii păgâni să fie la fel de austeri ca preoţii creştini şi să
se consacre unor acţiuni de binefacere. Asistăm într-un fel la naşterea unui neopăgânism conţinând o teologie, reducând diferiţii zei la emanaţiile unui principiu unic şi incognoscibil, şi un ritual purificator sau sacramental, care să le permită celor mulţi să se salveze. Acest neopăgânism au încercat Gemistus Plethon şi alţi umanişti să-l revitalizeze în vremea Renaşterii. Se poate decela în acest neopăgânism o contaminare între păgânism şi creştinism.
Nu este o caracteristică a majorităţii religiilor „reale': cele practicate de oameni, şi nu cele pe care le teoretizează teologii, faptul că prin rugăciuni (sacrificii, ritualuri magice, legăminte, prin orice ne putem închipui) s e poate spera că zeii vor găsi o soluţie fericită pentru situaţii altfel fără speranţă? Dumnezeul Bibliei, zeii greci s e lăsau înduplecaţi. Zeul filozofilor nu face nimic de genul acesta. Un vers celebru din Homer a generat indignarea tuturor filozofilor greci: ,,Zeii înşişi se lasă înduplecaţi. "
Da. Unul dintre aspectele criticii purificatoare a filozofilor a constat într-adevăr în denunţarea vanităţii rugăciunii care cere şi în a-i sublinia ridicolul, deoarece către zei se ridică
invocaţii dintre cele mai contradictorii, oamenii cerând în
72 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
acelaşi timp ploaie şi timp frumos, victoria lor şi înfrângerea adversarului.
Dar în legătură cu asta trebuie fa.cute două precizări. Pe de o parte, filozoful, grec sau latin, i se poate foarte bine adresa lui Dumnezeu sau zeilor fară să fie vorba de o rugăciune „religioasă" care caută să-l înduplece pe Dumnezeu, ci dimpotrivă, cum spune Epictet, să fie vorba de un imn de slavă, una dintre sarcinile filozofului stoic fiind de a-l preamări pe Dumnezeu, adică, pentru el, Raţiunea universală. Este un exerciţiu spiritual de contemplaţie.
Pe de altă parte, trebuie luat în considerare că, la stoici şi în tradiţia platoniciană, religia are un loc bine stabilit în cadrul filozofiei. Ea se situează exact în teoria „îndatoririlor".
Îndatoririle faţă de zei, cum se poate vedea în Manualul lui Epictet, implică să acceptăm simultan, ca filozofi, voinţa lor fară să încercăm să o înduplecăm, dar şi ca, în calitate de cetăţeni practicanţi ai religiei cetăţii, să îndeplinim libaţiile şi sacrificiile conform cutumelor strămoşeşti. În acest mod purificarea noţiunii de Dumnezeu şi conformismul social coexistă. De aceea anumiţi filozofi, Cicero de pildă, deşi critică religia, pot foarte bine să admită, ca un element al realităţii sociale ce-i înconjură, legitimitatea practicilor religioase, a sacrificiilor, a divinaţiei şi a altor lucruri.
Aceas tă atitudine critică faţă de religie, comună - cu câteva puţine excepţii - filozofilor antici, a reapărut în Renaştere, după amurgul Evului Mediu?
În Evul Mediu totul se modifică, pentru că filozofia nu mai este decât o slujitoare a religiei, dar imediat ce filozofia se emancipează de teologie, devine iar o critică, purificatoare sau distrugătoare, a religiei. La toţi filozofii, atât la Spinoza
