CERCETĂTOR, PROFESOR, FILOZOF 75
Adunarea profesorilor stă aşezată în jurul unei mese imense în prezenţa unui tablou mare reprezentându-l pe Francisc I.
Instituţie remarcabilă prin libertatea pe care o dă membrilor săi de a-şi dezvolta cercetările şi de a face astfel încât acestea să ajungă la un public larg. Mi se părea criticabilă doar deviza puţin pretenţioasă: Docet omnia. Căci, evident, aici nu se predă totul şi nici măcar profesorii nu predau toată
materia implicată de numele cursurilor lor, ci doar domeniul particular în care, în disciplina sa, profesorul crede că a făcut să avanseze ştiinţa. Ceea ce, în sine, e un lucru foarte bun.
În ce mă priveşte, în cei nouă ani în care am predat, am vorbit despre teme pe care am lucrat îndelung şi care îmi erau dragi: filozofia ca mod de viaţă, atitudinea anticilor faţă de natură, mistica plotiniană, stoicismul lui Marc Aureliu.
Am frecventat aşadar, timp de aproape zece ani, savanţi foarte mari, dar regret că n-am putut sau n-am ştiut să profit la maxim de asta. N-am legat decât puţine prietenii.
Care sunt impresiile generale pe care le-aţi păstrat din aceşti patruzeci de ani de cercetare şi de învăţământ? Cum vedeţi sistemul universitar francez?
În primul rând trebuie să recunosc că am avut mult noroc să fiu admis succesiv în instituţii unde puteai desfăşura cercetări personale. Am început prin a fi cercetător la CNRS, într-o vreme în care, în ştiinţele umane, cercetătorii erau lăsaţi să lucreze la proiectele pe care le-au ales, chiar dacă
individual realizau lucrări colective (am făcut fişe pentru Vocabularul filozofic de latină medievală pe care îl dorea realizat Raymond Bayer); în timp ce, în prezent, conform unei metode calchiate pe situaţia normală din ştiinţele exacte, li se cere cercetătorilor să colaboreze la o muncă de echipă care adesea îi deturnează de la câmpul preocupărilor
76 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
lor şi poate şi de la competenţele lor. Se ajunge astfel uneori la reunirea unui personal considerabil pentru a face o muncă
pe care un singur cercetător sau un mic grup de cercetători ar fi putut s-o facă mule mai repede. Pe de altă parte, e adevărat că izolarea cercetătorilor din anii '50 sau '60, pe care am cunoscut-o, era foarte dificilă. Am reuşit să fiu admis în două instituţii ideale, Ecole Pracique des Hauces Etudes şi College de France, unde, cum am spus, se poate concilia admirabil predarea cu cercetarea. În prima, am fost admis fără să fi dat examenul de agregaţie şi fără să fi avut teza de doctorat, iar în a doua chiar fără să fi făcut parte din crema intelectuală, care presupune să fi fost elev al Ecole Normale Superieure. Şi nici măcar nu vorbesc limbajul de iniţiaţi indispensabil în prezent pentru a te face înţeles în mediul ştiinţelor umane.
Aşadar am avut mule noroc. Am fost ales la CNRS pe baza unei simple recomandări din parcea lui Ray mond Rayer.
La vremea respectivă, în 1950 sau 1951, profesorii, membri ai Comisiilor CNRS, erau atotputernici. Ulterior, am fost admis la EPHE datorită susţinerii lui Rene Roques, pe care îl cunoscusem la Institutul Catolic, şi a lui Henri-Charles Puech, care îmi fusese profesor. După cum am spus, alegerea mea la College de France i se datorează în mare măsură lui Pasquale Pasquino, care i-a vorbit despre mine lui Michel Foucaulc. Eram atât de puţin cunoscut, încât unul dintre colegii lui Foucaulc, căruia acesta mă recomandase drept candidat, m-a confundat cu soţia mea: ,,A, da, cel care a scris cartea despre Seneca!" Recunoscând faptul că am avut mult noroc, schiţez deja o critică a sistemului de alegeri care functionează
,
în educacia
