82 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
De altfel, sindicatul CFDT nu era foarte puternic în CNRS, cel puţin la vremea respectivă, aşa încât pentru a fi admis ca cercetător era necesară susţinerea Sindicatului Naţional al cercetătorilor ştiinţifici, legat de FEN. Când am devenit director de studii la EPHE, după 1964, am vrut să
prezint un candidat care era cu totul remarcabil, şi care ulterior a confirmat, dar n-am reuşit să obţin admiterea lui.
Apoi, timp de alţi trei ani, am prezentat acelaşi candidat, dar tot fără rezultat. După care i-am spus: încercaţi să fiţi prezentat de către celălalt sindicat, mergeţi la dl Cutare. A fost admis imediat, anul următor. Aşadar recrutarea nu se făcea pe baza valorii candidaţilor, ci în conformitate cu politica sindicală.
Ni s-au cerut, în 1968 sau în 1969, sfaturi pentru reforma CNRS. Într-o scrisoare adresată directorului răspunzător de ştiinţele umaniste de atunci, am scris că ar fi bine să se aleagă un sistem analog cu cel care există în străinătate, fie în Germania, fie în Elveţia, şi cred că şi în Canada, unde fie că e vorba de recrutarea unui cercetător sau de constituirea unui laborator de cercetări, sau de o subvenţie pentru o carte, se cere un raport de la specialişti din afara comisiei şi care, foarte adesea, sunt chiar din altă ţară.
Această preponderenţă a anumitor personalităţi universitare sau sindicale a dăunat, cred, în anumite sectoare, dezvoltării armonioase a CNRS, cel puţin în domeniul ştiinţelor umaniste. Când eram în Comisia de filozofie, aveam obiceiul să spun: în natură, funcţia creează organul, dar la CNRS organul creează funcţia. Cu asta voiam să spun că
dacă puternicul profesor sau puternicul sindicalist Cutare avea chef să aibă un laborator subvenţionat, era suficient să
prezinte un vag proiect de cercetare, care era imediat considerat indispensabil, fără o analiză serioasă a urgenţei şi a
CERCETĂTOR, PROFESOR, FILOZOF 83
utilităţii acestui proiect în cadrul general al disciplinei. Odată
am provocat râsete în cadrul Comisiei de reformă a CNRS, vorbind, într-o metaforă teribil de incoerentă, despre „rechini care îşi taie partea leului". Aveam scuza că eram furios.
Nu sunteţi, cred, mai îngăduitor nici în ce priveşte bibliotecile universitare?
Las deoparte problema bine-cunoscută a Bibliotecii Naţionale a Franţei, pentru a mă referi la bibliotecile universitare.
Când mergem în alte ţări şi vedem bibliotecile din Canada, Anglia, Germania, Elveţia (n-am fost în Statele Unite), constatăm că studenţii au mult mai uşor acces la documente decât în Franţa. În Canada am văzut biblioteci unde existau mici birouri în care studenţii puteau să lucreze şi să se folosească
de calculatoare. În Marea Britanie si
' în Canada, studentii
'
au acces la rafturile bibliotecilor. În Germania, la Biblioteca din Frankfurt există acces liber la raft; la Berlin, într-o sală
imensă, studenţii aveau la îndemână practic toată literatura utilă, toate cărtile
, de bază, colectiile
'
de texte, colectiile
'
ista-
rice. În sala de lectură de la Biblioteca Sorbonei există câteva dicţionare şi - iar asta reprezintă un progres enorm - seria Collection des Universites de France (textele bilingve ale fondurilor greceşti şi latine), dar e totuşi extrem de puţin.
Cel mai îngrijorător este că studenţii, cărora nu le e deloc uşor să găsească un loc, se lovesc de o mulţime de dificultăţi când vor să obţină cărţi care sunt fie la legătorie, fie împrumutate, fie furate. Cu mai mulţi ani în urmă, jumătate din sala de lectură a Bibliotecii Sorbonei a căzut parţial în întuneric; situatia
' a durat mai multe luni fără să se facă nici cea mai mică reparaţie: fie studenţii veneau cu lanterne, fie nu veneau deloc. La vremea respectivă am făcut o plângere
