84 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
la administratorul bibliotecii, dar fără nici un rezultat. Poate din lipsă de fonduri! Nu era însă o situaţie în care fondurile ar fi trebuit deblocate de urgenţă? Ar trebui vorbit de asemenea despre marea mizerie a bibliotecilor din provincie. Am criticat odată în faţa lui Marrou calitatea unei teze de doctorat. Mi-a răspuns: ,,Ce să-i faci, lucrează în provincie."
Înainte să ieşiţi la pensie, în toamna lui I99I, v-aţi făcut timp de-a lungul carierei să vă şi distraţi, să faceţi şi altceva decât să predaţi şi să scrieţi cărţi?
Am avut şansa ca părinţii mei să-mi cumpere un pian la vârsta de cinci ani şi să-mi plătească lecţii particulare. Am luat lecţii de pian până am intrat la Seminar, la vârsta de 10 ani. Cântam atunci sonate de Mozart, de Beethoven, valsuri de Chopin. Când am mai crescut, îmi spuneam că
Mozart trebuie cântat dimineaţa, Beethoven la amiază şi Chopin seara. Apoi am învăţat să cânt la orgă, care este un instrument minunat, făcut pentru marile naosuri ale catedralelor şi care dă impresia că ai la dispoziţie o întreagă orchestră. Participarea mea la slujbele religioase consta în a cânta la orgă. Responsabilul cu muzica liturgică la Facultatea de Teologie îmi reproşa că aleg să cânt bucăţi prea sentimentale şi prea romantice. Mi-a pus în mână un caiet cu opere ale lui Bach pentru clavecin, cerându-mi să nu mai cânt altceva.
M-am răzbunat executând o bucată care conţinea triolete într-un mod atât de languros, încât a venit furios la mine spunându-mi că am cântat cu siguranţă altceva decât muzica lui Bach. l-am arătat, triumfător, pagina din partitură.
Rămâne faptul că muzica lui Bach pentru orgă este ceva admirabil. În tinereţe aveam o pasiune pentru pian. Acasă cântam la el mai multe ore pe zi. După ce am părăsit Biserica, am continuat să cânt mult, dar apoi munca şi grijile nu mi-au
CERCETĂTOR, PROFESOR, FILOZOF 85
mai permis răgazul de a o face. M-am străduit însă adesea să reiau cântatul. Chiar anul trecut am luat nişte lecţii de pian. Uneori mai ascult muzică atunci când lucrez şi când efortul de gândire nu e foarte constrângător. Am auzit că
şi Merleau-Ponty o făcea. Anumite opere mă fascinau, de exemplu Cavalerul rozelor pe care o ascult, de pe videocasetă, în fiecare an în noaptea de Anul Nou. Îl ador pe Wagner: împărtăşesc acest entuziasm cu Baudelaire care, ascultându-i muzica, eliberat de gravitaţie, plana deasupra lumii noastre.
Dar îmi plac şi Cesar Franck, Gabriel Faure şi Jn Paradisum din Requiem, şi mai e Gustav Mahler, care în unele pasaje din „Simfonia Învierii" mi se pare că exprimă renaşterea existenţei.
N-o să-mi enumăr toate lecturile. Nu-i voi reţine decât pe autorii pe care i-am recitit de-a lungul întregii mele vieţi.
A fost Montaigne, care m-a făcut să descopăr filozofia antică
şi pe care nu l-am explorat încă în întregime, într-atât este de inepuizabil.
Rilke a fost autorul meu de căpătâi, mai ales în anii 1945-1960. L-am descoperit în 1944, datorită cărţii lui Gabriel Marcel Homo Viator, care conţine un capitol foarte frumos:
„Rilke, martor al spiritului". Am citit Elegiile şi Sonetele către Orfeu în excelenta ediţie comentată a lui Angelloz. După
