3
DISCURSUL FILOZOFIC
ARNOLD 1. DAVIDSON Avem tendinţa de a aborda un text de filozofie antică aşa cum abo rdăm un text filozofic modern, o teorie sistematică a lumii, a omului etc., o sumă de propoziţii care s e pot demons tra sau respinge oarecum în mod abstract.
Dar în viziunea dumneavoas tră, tratarea textelor de filozofie antică şi a celor de filozofie modernă în acelaşi mod este o eroare de orientare. Puteţi să explicaţi diferenţele fundamentale între aceste două tipuri de texte, şi deci între cele două tipuri de lectură necesare?
PIERRE HADOT Aveţi perfectă dreptate. Textele de filozofie antică şi textele de filozofie modernă sunt extrem de diferite.
Prima diferenţă este că textele antice au întotdeauna un raport cu oralitatea, cu stilul oral. De pildă, dialogurile lui Platon erau destinate să fie prezentate în lecturi publice. Şi chiar textele foarte austere ale comentatorilor lui Aristotel le fuseseră mai întâi prezentate oral studenţilor. Adesea ele ne-au parvenit datorită notelor luate de elevi în timpul cursurilor. Putem de asemenea presupune că textele presocraticilor erau mai întâi citite în public. De altfel, nu era un fenomen specific filozofiei, căci, aşa cum spune lingvistul Antoine Meillet, toate operele literare ale Antichităţii aveau un raport cu oralitatea: aceasta explică „impresia de lentoare
90 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
pe care o dau" 1. Orice ar crede anumiţi istorici, sunt convins că civilizaţia antică şi chiar cea a Evului Mediu au fost dominate de oralitate. Rezultă că textele filozofice ale Antichităţii erau întotdeauna destinate unui public restrâns: spre deosebire de cartea modernă care poate fi citită în întreaga lume, în orice moment şi de oricine, în mii de exemplare, textele antice aveau destinatari bine precizaţi, fie grupul de studenţi, fie un discipol anume căruia scrierea îi era adresată; totodată, ele erau scrise în circumstanţe particulare precise: era vorba despre consemnarea în scris a lecţiilor ţinute sau i se scria unui corespondent care pusese o întrebare. Şi ceea ce caracterizează, de asemenea, marea majoritate a scrierilor filozofice ale Antichităţii este tocmai că ele corespund unui joc de întrebări şi răspunsuri, pentru că predarea filozofiei, timp de aproape trei secole, adică de la Socrate până în primul secol înainte de Cristos, a urmat aproape întotdeauna schema întrebare-răspuns. Era întotdeauna vorba de a răspunde la o întrebare, întrebare pusă de un elev, sau, dimpotrivă, pusă de un magistru, de exemplu de Socrate, pentru a-l obliga pe student să înţeleagă toate implicaţiile propriei sale gândiri. Această
cultură a „întrebării" a dăinuit şi în scolastica Evului Mediu.
Aşadar, învăţământul era practicat în mare parte sub forma dialogului. Mai târziu, după primul secol al erei noastre, e adevărat că s-a introdus ceva ce am putea spune că ţine de modernitate: s-a început explicarea textelor lui Platon, Aristotel, Chry sip, a autorilor stoici, a epicurienilor şi comentarea lor. Dar, aşa cum a remarcat Hans Georg Gadamer 2, aceste comentarii sunt şi ele întrebări adresate textului; şi, în mare măsură, exegeza consta tot în a răspunde la o între-I. A. Meillet, Bulletin de la societe de linguistique de Paris, 32 (1931), p. 23.
2. H.G. Gadamer, Wahrheit und Methode, p. 345.
