DISCURSUL FILOZOFIC 93
Seneca, în care se găsesc întotdeauna întrebări puse de un interlocutor real sau fictiv.
Aşadar, în Antichitate, filozofia este în mod esenţial dialog, mai degrabă relaţie vie între persoane, decât raportare abstractă la idei. Ea vizează să formeze, mai degrabă decât să informeze, pentru a relua excelenta formulare a lui Victor Goldschmidt1, folosită de el cu referire la dialogurile lui Platon.
Dar trebuie precizat totodată că în Antichitate existau şi alte genuri literare filozofice, de exemplu comentariul, pe care l-am pomenit deja, şi despre care am spus în altă parte că implica punerea de întrebări referitoare la un text, dar şi expunerea sistematică, de tip geometric, pe modelul Elementelor lui Euclid: îl vedem schiţat la Epicur (Scrisoarea către Pythocles) şi în formă perfectă la Proclos (Elemente de teologie şi Elemente de fizică) . Cred că scopul lui era mai puţin de a face un exerciţiu teoretic de axiomatizare, cât dea-i permite discipolului să dobândească, datorită demonstraţiei riguroase, o certitudine de neclintit în dogmele şcolii, care trebuie să-i regleze viaţa. Cred că e destul de clar în cazul lui Epicur, dar e foarte posibil să fie, de asemenea, şi în cazul lui Proclos.
În Antichitate existau şi alte genuri filozofice azi dispărute: de exemplu „cons olările ': corespondenţa. Însă se pare că de la un moment dat tratatul sis tematic a invadat întreaga filozofie:
„cons olările " şi corespondenţa au devenit pur private; n-au mai existat dialoguri veritabile decât cu titlu de excepţie. Ce am pierdut cu dispariţia acestor diferite genuri literare?
Consolările şi corespondenţa sunt genuri literare în care filozoful îşi îndeamnă discipolii sau prietenii în circumstanţe r. V. Goldschmidt, Les Dialogues de Platon, Paris, 1947, p. 3.
94 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
precise - un eveniment neplăcut în cazul consolărilor, diferitele circumstanţe ale vieţii în cazul corespondenţei, precum Scrisorile lui Epicur şi ale lui Seneca. La urma urmei, ele reprezintă alte forme de dialog. Aceste forme literare -
dialog, consolări, corespondenţă - au continuat să existe în Evul Mediu, în Renaştere şi chiar în secolul al XVIII-iea, dar sub formă literară, fără ca învăţământul filozofic să ia el însuşi o formă dialogică. Avem astfel dialogurile lui Berkeley, ale lui Hume şi ale altor filozofi. Scrisorile lui Descartes către prinţesa Elisabeth a Palatinatului dobândesc uneori alura unor scrisori de călăuzire spirituală demne de Antichitate. Cred că tratatele sistematice scrise cu intenţia de a propune un sistem în sine trebuie datate în secolele al XVII-iea şi al XVIII-iea (Descartes, Leibniz, Wolff). Genurile literare antice încep să dispară atunci din ce în ce mai mult.
Mă Întrebaţi dacă există o pierdere din acest punct de vedere. Există, dar vom mai reveni la această pierdere, par
ţială de altfel, dar cu totul reală, a conceperii filozofiei ca mod de viaţă, ca opţiune în viaţă şi ca terapeutică. S-a pierdut aspectul personal şi comunitar al filozofiei. În plus, filozofia s-a afundat tot mai mult pe această cale pur formală, în căutarea cu orice preţ a noului în sine: pentru filozof e vorba să fie cât mai original cu putinţă, dacă nu prin crearea unui sistem nou, cel puţin producând un discurs care, vrând să fie original, devine foarte complicat. Construcţia mai mult sau mai puţin abilă a unui edificiu conceptual va deveni un scop în sine. Aşadar, filozofia s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de viata concretă a oamenilor.
Trebuie de altfel să recunoaştem că această evoluţie se explică prin factori istorici şi instituţionali. Din perspectiva îngustă a universităţilor, anume de pregătirea elevilor pentru studierea unei programe şcolare care le va permite obţinerea
DISCURSUL FILOZOFIC 95
unei diplome de funcţionar ce le va deschide o carieră, raportul personal şi comunitar trebuie în mod necesar să dispară, pentru a lăsa locul unui învăţământ adresat tuturor, adică
nimănui. Din nefericire, cred că este extrem de dificil să fie resuscitat în zilele noastre caracterul dialogic al filozofiei antice. Mi se pare că această formă dialogică a învăţământului nu este realizabilă decât în comunităţi de tipul şcolilor antice, organizate pentru a trăi filozofia în comun (symphilosophein, cum se spunea la vremea respectivă). Poate că aşa ceva e posibil în comunităţi de tip monastic. Cred însă că
în viaţa cotidiană şi în viaţa universitară ar fi ceva foarte artificial.
Fără să se revină la forma dialogică a învăţământului, se pare că asistăm totuşi, de la începutul secolul al XIX-lea până
în prezent, la o redescoperire a fecundităţii filozofice şi etice a dialogului, adică a raportului dintre Eu şi Tu care se schi
ţează la Schleiermacher şi Feuerbach, iar apoi se dezvoltă
la Buber şi, de asemenea, la Habermas.
Se pot co nstata raporturi strâns e între s emnificaţia filozofică
a unui text şi genul său literar, fapt foarte evident în interpretarea pe care aţi dat-o cugetărilor lui Marc Aureliu. Dacă
socotim aceste cugetări un tratat s istematic, constatăm foarte repede tot felul de incoerenţe, de contradicţii, ele par să nu aibă
o structură; dar dacă înţelegem bine genul literar şi raportul dintre genul literar şi finalitatea filozofică a cugetărilor lui Marc Aureliu putem înţelege textul din alt punct de vedere, îi putem găsi o logică, dar una care nu e deloc logica unui tratat sistematic modern. Puteţi să ne explicaţi cum un text precum cel al lui Marc Aureliu arată încă o dată că în Antichitate genul literar şi specificitatea filozofică mergeau în mod necesar mână în mână?
