DIS CURSUL FILOZOFIC 91
bare: întrebările filozofice erau tratate prin intermediul exegezei. De exemplu, întrebarea „Platon considera că lumea este eternă?" era folosită pentru a răspunde la întrebarea:
„Este lumea eternă?" Aşadar, în cele din urmă, de la un capăt la altul al istoriei filozofiei antice, avem aproape întotdeauna aceeasi
' situatie:
' scrierile filozofice răspund la niste
' întrebări.
De exemplu, în Viaţa lui Plotin, Porfir spune că Plotin îşi compusese scrierile ca răspuns la întrebările care se puneau în cursuri. Ne aflăm, asadar,
'
în prezenta
' unui fenomen ex-
trem de interesant: gândirea expusă în scris nu se dezvoltă
pentru a expune un sistem total al realităţii. Acest sistem total al realităţii există probabil în mintea lui Platon sau a lui Aristotel sau a lui Epicur sau a lui Chry sip, dar este doar presupus în răspunsul la întrebări sau în tipul de întrebări puse. Scrisul însuşi nu constă într-o expunere în manieră
sistematică. Se mai adaugă şi faptul că, din cauza acestei situaţii a scrierilor, întotdeauna strâns legate de predare, întrebările sau răspunsurile sunt date în funcţie de nevoile publicului: maestrul, care scrie sau ale cărui cuvinte sunt transcrise, îşi cunoaşte discipolii, a constatat din discuţiile precedente ce ştiu şi ce nu ştiu aceştia; le cunoaşte de asemenea starea morală, problemele pe care şi le pun; el vorbeşte adesea şi în funcţie de această situaţie particulară. Suntem mereu în prezenţa unei scrieri care este mai mult sau mai puţin o scriere de circumstanţă, şi nu o expunere de o cuprindere absolut universală, valabilă pentru toate timpurile şi toate ţările, ci dimpotrivă, una foarte particularizată. Tot ce am menţionat se opune metodei structurale, preconizată
mai ales de Victor Goldschmidt, care tinde să minimalizeze partea de oralitate din filozofia antică 1 •
1. V. Goldschmidt, ,,Reflexions sur la methode structurale en histoire de la philosophie", în Metaphysique, Histoire de la philosophie,
92 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Asta înseamnă că oralitatea are propriile sale constrângeri, total diferite de cele ale scrierii moderne, care nu mai e deloc legată
de oralitate sau de un învăţământ pentru un grup particular.
Credeţi că dialogul este un gen privilegiat al filozofiei antice?
Dialogul ca gen filozofic aproape că a dispărut astăzi la noi: avem mai ales tratate sistematice. Ce credeţi despre prioritatea dialogului ca gen literar legat de un grup foarte specific, de un public foarte specific?
E adevărat că în Antichitate dialogul era una dintre formele fundamentale ale învăţământului. Să spunem, simplificând, că putea să ia aspecte destul de diverse. Putea să apară ca un exerciţiu de argumentaţie cu reguli codificate. Era destinat în acelaşi timp să modeleze spiritul şi să-l pregătească pe discipol pentru luptele oratorice din cetate sau pentru cele din faţa tribunalelor. Dialogul putea să se prezinte şi sub forma unei discuţii libere care, uneori, se reducea la o singură întrebare a unui discipol, întrebare la care maestrul răspundea printr-o lungă expunere magistrală, dar care se adresa întotdeauna unui public bine definit. Într-un sens, cum spune Epictet cu privire la discuţiile purtate de maestrul său Musonius, fiecare avea impresia că Musonius i se adresa lui în mod particular 1 • Cicero, la începutul cărţii a II-a din De finibus, descrie bine aceste diferite forme de dialog. Dar ceea ce contează cel mai mult pentru ce ne interesează pe noi este forma dialogată, schema întrebare-răspuns despre care am vorbit deja. E foarte interesant să constatăm că latinii, când vorbeau despre o scriere filozofică, o numeau „dialog", de exemplu când desemnau operele lui Cicero sau ale lui Colecţie de studii în onoarea lui Fernand Brunner, Neuchâtel, 1981, pp. 230-231.
1 . Epictet, Diatribai, III, 23 , 29.
