publicată, care cred că se numea „Sistem şi incoerenţă în
DIS CURSUL FILOZOFIC 99
filozofie". Dintotdeauna m-a uluit faptul că istoricii spuneau:
,,Aristotel e incoerent", ,,Sfântul Augustin nu-şi structurează
bine scrierile". Asta m-a condus la ideea că operele filozofice din Antichitate n-au fost compuse pentru a expune un sistem, ci pentru a produce un efect de formare: filozoful voia să pună în miscare
)
mintile
)
cititorilor lui sau ale celor care-l
ascultau pentru a-i face să intre într-o anumită stare. Cred că este un aspect foarte important: n-am pornit de la consideraţii mai mult sau mai puţin edificatoare asupra filozofiei ca terapeutică etc. , în concurenţă budismul, de exemplu . . .
Nu, era vorba de o problemă strict literară: care e motivul pentru care scrierile filozofice antice dau în general această
impresie de incoerenţă? De ce este atât de greu să le identificăm un plan?
Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră despre o posibilă reînnoire a modelului antic al filozofiei, o să rămân deocamdată la problema genurilor literare, căci aici ajunsesem cu discuţia. În primul rând, cred că civilizaţia antică
a oralităţii a dispărut definitiv începând cu invenţia tiparului, care, la rândul său, va fi depăşit de Internet, şi am spus adineaori că mă îndoiesc de posibilitatea resuscitării caracterului dialogic al învăţământului filozofic. Dar aveţi dreptate să
remarcaţi că, începând din Renaştere şi până în prezent, au existat autori care au încercat să resusciteze, în scrierile lor, genuri literare antice. Se pot menţiona, de exemplu, Eseurile lui Montaigne, care ne duc clar cu gândul la genul de tratate ale lui Plutarh, Meditaţiile lui Descartes, care sunt exerciţii spirituale ce ţin cont de timpul de care cititorul are nevoie pentru a ajunge să-şi modifice mentalitatea şi să-şi transforme maniera de a vedea lucrurile, Exerciţiile lui Shaftesbury, inspirate de Marc Aureliu şi Epictet, aforismele lui Schopenhauer, Nietzsche sau Tractatus al lui Wittgenstein.
100 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Într-un sens, se poate spune că întotdeauna au existat două concepţii opuse despre filozofie, una punând accent pe polul discursului, cealaltă pe polul alegerii unui mod de viaţă. În Antichitate, se înfruntau deja sofiştii şi filozofii.
Primii căutau să strălucească prin subtilităţile dialecticii sau magia cuvintelor, ceilalţi pretindeau de la discipolii lor angajamentul concret de a urma un anumit mod de viaţă.
Situaţia s-a menţinut, uneori predominând o tendinţă, alteori alta. Cred că filozofii nu vor scăpa niciodată de autosatisfacţia pe care o resimt în „plăcerea" de a vorbi. În orice caz, pentru a rămâne fideli faţă de inspiraţia profundă -
socratică, am putea spune - a filozofiei, trebuie propusă o nouă etică a discursului, datorită căreia el n-ar mai ajunge să fie considerat un scop în sine sau, mai rău, un mijloc de etalare a elocinţei filozofului, ci ar deveni un mijloc de a se depăşi pe sine însuşi şi de a accede la planul raţiunii universale şi al deschiderii faţă de ceilalţi.
4
