INTERPRETARE, OBIECTIVITATE ŞI ÎNŢELEGERE GREŞITĂ 105
faptul că ei scriu Într-un sistem tradiţional, care ascultă de exigenţele proprii fiecărui gen literar; nu scriem la fel atunci când îndemnăm pe cineva, când îl consolăm, când expunem o doctrină sau când dialogăm. Pentru a înţelege exact sensul unei afirmatii,
,
si
, cu atât mai mult sensul general al unei opere, trebuie distins cu grijă în primul rând ce trebuie să
spună autorul, de exemplu, fiindcă e platonician sau stoic, sau fiindcă utilizează un gen literar sau altul, sau fiindcă se adresează unui public sau altuia, mai mult sau mai puţin format; apoi ce poate să spună: de exemplu, poate să exagereze prezentarea unei doctrine pentru a zgudui mai puternic minţile celorlalţi, sau poate fi infidel faţă de dogmele şcolii sale pentru că vrea să se adapteze unui anumit destinatar; şi, în cele din urmă, ce vrea să spună, intenţia sa profundă, de exemplu, în cazul lui Marc Aureliu, exortaţia adresată
sieşi, iar în cazul Confesiunilor lui Augustin nu faptul de a se confesa, ci preamărirea lucrării lui Dumnezeu în lume şi în fiinţa umană.
Ne-am putea întreba dacă autorii cei mai vechi sau întemeietorii de şcoală sunt şi ei condiţionaţi de o tradiţie sau de genuri literare preexistente. Eu cred că da. În istorie nu există niciodată început absolut. Primii gânditori din Grecia au fost influenţaţi de modelele orientale. Gerard Naddaf 1
a arătat importanţa unei scheme ternare în scrierile presocraticilor: naşterea zeilor, naşterea omului, naşterea cetăţii, schemă moştenită din miturile cosmogonice babiloniene, gen literar în care se situează şi Geneza biblică. Regăsim această schemă în Timaios, care la rândul său este o geneză, o istorie a generărilor. Aceşti autori se revendică deci de la o tradiţie premergătoare. Întemeietorii de şcoală sunt r. G. Naddaf, L'Origine et l'evolution du concept grec de phusis, The Edwin Mellen Press, Lewiston, Queenston, Lampeter, Canada, 1992.
106 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
tributari unor tradiţii multiple: Platon, de pildă, trebuie situat în tradiţia socratică, pitagoreică şi sofistică. De altfel, cred că Bergson a spus că orice filozof gândeşte ca reacţie împotriva unui alt gânditor. Dar această situaţie îl condiţionează şi ea, îi impune o problematică determinată, uneori îi frânează elanul gândirii.
Pe de altă parte, aşa cum aţi spus, când vorbim despre voinţa autorului, nu vorbim despre o psihologie mai mult sau mai puţin secretă. Acest tip de interpretare psihologică
se bazează pe ideea că o operă de artă este expresia unei individualităţi unice, idee romantică ce nu ţine seama de constrângerile care apasă asupra autorului. În ce priveşte lumea antică, ea nu ţine cont de ce însemna compoziţia literară în vremea respectivă. Voinţa autorului este de fapt alegerea pe care a făcut-o cu privire la scopul operei sale, modul de prezentare al acesteia, metoda sa, maniera în care a ştiut să se joace cu toate regulile care i se impun.
Psihologia istorică trebuie mânuită cu multă precauţie, nu trebuie să credem, de exemplu, aşa cum s-a încercat să
se demonstreze, că tot secolul al doilea după Cristos a fost ipohondru pentru că Fronton, magistrul de retorică al viitorului Marc Aureliu, i-a scris acestuia despre bolile sale, pentru că Galen a ţinut conferinţe de anatomie în faţa aristocraţilor romani. Şi aici trebuie să încercăm să determinăm intentiile
)
veritabile. Din continutul
)
scrisorilor, vedem
că Fronton nu are intenţia să-şi povestească cu complezenţă
indispoziţiile fizice, ci că vrea pur şi simplu să se scuze pentru absentele
'
)
sale. În ce-i priveste
)
pe aristocratii romani, nu
e vorba despre o curiozitate patologică, ci de o curiozitate ştiinţifică. Ştim că ei erau aristotelicieni, deci pasionaţi de cercetarea ştiinţifică. Din faptul că Lucreţiu, epicurian get beget, urmărea să-i elibereze pe oameni de angoasă nu
