INTERPRETARE, OBIECTIVITATE ŞI ÎNŢELEGERE GREŞITĂ 107
rezultă că el însuşi era anxios. A vorbi despre „anxietatea lui Lucreţiu" ' este foarte riscant.
Există şi cazuri în care autorul nu vrea să spună tot ce spune şi în care nu toate frazele unui text îi exprimă neapărat gândirea. E vorba mai ales de situaţiile în care autorul utilizează, fară s-o menţioneze, un alt autor, aşa cum se petrece destul de frecvent cel puţin la sfârşitul Antichităţii (şi uneori şi în zilele noastre . . . ). De exemplu, Părinţii latini şi Părinţii greci au vrut uneori să-şi ilustreze discursurile cu gânduri frumoase împrumutate de la păgâni. Astfel, ei citează din Plotin, dar fară s-o spună, şi adesea doar o singură frază; se vede clar care e raportul dintre această frază şi sensul general al discursului. Aşadar ei citează un pasaj din Plotin din cauza unei fraze. Dar citează Întregul context al frazei, chiar dacă contextul vorbeşte despre altceva decât fraza care-i interesează. Ambrozie sau Grigore de Nyssa au fost plotinieni. Dar nu poate fi pus pe seama autorului Întreaga doctrină contin
, ută în acest context citat prea din abundentă.
,
Există aşadar fraze care se găsesc în textul autorului, dar care nu corespund cu ce vrea el să afirme. Nu putem spune că, în acel moment, intenţia autorului este de a susţine o doctrină sau alta. Pentru a degaja cu probabilitate sporită voinţa autorului, trebuie făcută o critică riguroasă a textului său.
Aşadar credeţi că se poate ajunge la o anumită obiectivitate în interpretare?
Întregul travaliu al interpretului trebuie să constea în identificarea, pe cât se poate, a faptelor obiective. Ca să luăm un exemplu din Antichitatea târzie, dacă citim un text al lui Ambrozie din Milano şi găsim în el un text grec de Origene 1. Dr. Logre, L'Anxiete de Lucrece, Paris, 1946.
108 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
tradus cuvânt cu cuvânt, cum mi s-a întâmplat mie în cazul predicii sale despre Apologia lui David, un lucru e sigur: Ambrozie a avut acces la textul grec; uneori faptul este atât de flagrant, încât, tot referitor la un text de Origene tradus de Ambrozie, datorită textului latin al lui Ambrozie, s-a putut identifica cuvântul grecesc care lipsea din textul lui Origene. Iată un domeniu în care se poate vorbi de rigoare ştiinţifică. Marea idee pe care mi-a inculcat-o Paul Henry este tocmai aceea că nu sunt concludente comparaţiile doctrinare, ci doar comparaţiile literale. Adică, atunci când căutăm raporturi doctrinare, iar majoritatea istoricilor fac asta, putem susţine că un autor a fost influenţat de un altul doar pe baza unor asemănări vagi, a unor locuri comune, care sunt preluate de mulţi autori. Dar asta nu dovedeşte absolut nimic. În schimb, atunci când avem cu adevărat o acumulare de paralele textuale indiscutabile, putem conchide în mod obiectiv că există un raport între autori. Este doar un exemplu într-un domeniu clar delimitat, dar am putea enumera multe altele. Astfel, pot fi concludente şi paralelele dintre structuri conceptuale foarte particulare, exprimate într-un vocabular caracteristic, de exemplu schema ternară
comună lui Epictet şi Marc Aureliu despre care am vorbit de mai multe ori. Şi aici putem repera fapte obiective.
Problema obiectivităţii ştiinţifice este extrem de interesantă chiar din punctul de vedere al exerciţiilor spirituale.
De la Aristotel începând, s-a recunoscut faptul că ştiinţa trebuie să fie dezinteresată. Cine studiază un text sau microbii sau stelele trebuie să se dezbare de subiectivitatea sa.
Gadamer şi Raymond Aron vor spune: e imposibil, dar eu cred totuşi că este un ideal pe care trebuie să ne străduim să-l atingem printr-o anumită practică. Astfel, oamenii de ştiinţă care au curajul să recunoască că s-au înşelat într-o
