Putem spune că aţi găsit cheia pentru a citi cugetările lui Marc Aureliu foră să introduceţi ideea de secret şi foră să recurgeţi la vreo descoperire psihologică sau biografică.
În aforismele cărţii lui Marc Aureliu putem găsi o schemă
ternară: distincţia între trei discipline sau trei asceze, disciplina dorinţelor, disciplina acţiunii şi disciplina judecăţii, care constau respectiv în a pune dorinţele, acţiunile şi judecăţile în conformitate cu Raţiunea. Prezenţa acestei scheme uşor recognoscibilă în toate paginile acestei cărţi ne arată
că ea răspunde unei intenţii a autorului: aceste repetiţii nu sunt destinate, de exemplu, să-i informeze pe cititori cu privire la doctrina stoică. Nu, intenţia autorului e clară. Anume, pentru Marc Aureliu, ea este să reactualizeze, să reînvie pentru el însuşi dogmele care trebuie să ne călăuzească în
104 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
viaţă. Manuscrisele numesc cartea lui Marc Aureliu „Către sine", un titlu care corespunde perfect cu intenţia autorului. Nu e vorba despre „cugetări" destinate altora sau despre efuziunile sensibilităţii unui autor. La mijloc nu este o descoperire psihologică sau biografică. Intenţia autorului e înscrisă limpede în conţinutul şi forma operei. Trebuie totuşi să recunoaştem că, pentru un interpret modern, e dificil de descoperit sensul dorit de autor şi intenţia sa. E
foarte uşor să cădem în anacronism, pentru că nu cunoaştem multe din condiţiile istorice în care acesta a scris: cui i se adresează, pe cine copiază poate. Aşa s-a putut crede că
Marc Aureliu ne oferea în cartea sa stările sale sufleteşti cotidiene, sau că Augustin, asemenea lui Rousseau, se confesa în Confesiunile sale sau că Platon îşi expunea metodic sistemul în dialoguri. De fapt titlul lui Augustin, Confesiuni, înseamnă „Preamărirea lui Dumnezeu", aşa cum o demonstrează în mod clar primele rânduri din lucrare.
Preamărire pentru ce a făcut Dumnezeu pentru Augustin, dar şi pentru om în general; căci Augustin are tendinţa să
considere evenimentele din viaţa sa ca simboluri ale istoriei mântuirii. De exemplu, descriind faimosul furt al perelor comis în tinereţea lui, vrea de fapt să descrie păcatul lui Adam care a luat fructul oprit din grădina Edenului. Aluziile la textele biblice care apar în acest text o arată în mod clar.
În ce priveşte dialogurile lui Platon, fară să intrăm în dezbaterea referitoare la învăţământul său oral, mi se pare că toată
lumea este de acord să spună, împreună cu Victor Goldschmidt, că Platon nu le-a scris pentru a informa, ci pentru a forma. Oricum, aşa cum bine a observat Hirsch, primul mijloc de a recunoaşte intenţia autorului este să cercetăm genul literar căruia îi aparţine lucrarea.
În general, de fapt, în cazul autorilor antici regulile discursului sunt riguros codificate. Trebuie ţinut seama de
