— Trebuie doar să fac un duș și să mă schimb.
Sunt încă îmbrăcată cu hainele pe care le-am purtat la cursă, sâmbătă
dimineață. Abia aștept să le scot de pe mine.
— Pe urmă mă duc la motel.
— Vin și eu cu tine.
Mă uit la el și ridic din sprâncene.
— Nu trebuie să fii la serviciu?
— Sunt directorul. Am și eu dreptul să-mi iau o după-amiază liberă, pentru ceva important. Te duc eu.
— Nu e nevoie să…
— Conduc eu, zice, mai ferm de astă dată. Probabil că abia dacă ai închis ochii în ultimele nopți. N-aș avea încredere să te las la volan. Lasă-mă pe mine să conduc.
Protestez din nou, dar nu știu de ce mă opun. Sunt epuizată. Îmi e teamă
că s-ar putea să adorm la volan. Mi-ar plăcea să dorm puțin, dar până nu dau de capătul situației ăsteia, doar m-aș suci și răsuci în pat.
Când oprim în fața casei mele, găsesc o mână de reporteri buluciți pe peluză. Mi se strânge stomacul când îi văd. Filmările cu arestarea mea au fost difuzate peste tot la știri – inspectorul Santoro nu-și putea alege un moment mai prost să mă aresteze. Sau un moment mai bun, depinde de unghiul din care privești.
— Nu pot să le fac față, șoptesc.
Seth ridică ochii la oglinda retrovizoare.
— Nu-ți face probleme. Mă ocup eu.
Coboară din mașină și îl urmăresc în oglinda laterală în timp ce vorbește cu reporterii. Nu știu ce le spune, dar pleacă toți. Aproape că îi sunt ridicol de recunoscătoare.
După ce intru în casă, rămân o clipă în picioare, în living, să absorb liniștea. Pe lângă luminile pâlpâind și frigul teribil, celulele temporare mai sunt și continuu zgomotoase. Noaptea trecută, în celula alăturată era o femeie care părea să treacă printr-un soi de sevraj de la droguri sau alcool și toată noaptea țipase că vede gângănii. Nu-mi dădusem seama ce minunat e să ai liniște deplină.
Seth s-a oprit în cadrul ușii.
— Pot să te aștept în mașină, dacă vrei.
— Nu, e în ordine. Mă bag la duș și pe urmă plecăm.
— Perfect.
Când ajung sus, la mine în dormitor, îmi sună telefonul. Îmi dau seama că nici nu mi-am anunțat părinții că am ieșit din închisoare. Dar cred că o să mai aștept. Nu vreau să mă ocup de ei chiar acum. Dacă mă sună mama,
o să las căsuța vocală.
Nu e mama, totuși. E Caleb.
Mă uit la numele lui clipind pe ecran. Caleb McCullough. Acum o săptămână mă gândeam în sinea mea că el ar putea să fie alesul. Acum nu mai știu ce să cred. E limpede că nu a fost absolut sincer cu mine. Mă
întreb ce are de zis.
Glisez să răspund apelului.
— Alo?
— Nat! Bună, am auzit că ai ieșit pe cauțiune.
Vestea s-a răspândit repede. Mă așez cu atenție pe marginea patului și strâng telefonul în mână.
— Mda. Părinții mei m-au ajutat cu banii de cauțiune.
Minciuna îmi zboară de pe buze.
— E super.
Pare normal. Îngrijorat, dar nu prea. Doar măsura potrivită de îngrijorare.
Bărbatul acesta ar putea să fie un criminal cu sânge rece.
— Cum te simți? Ești bine?
Cum își închipuie el că mă simt? Am stat trei zile în închisoare! Îmi mușc limba, totuși. Nu am de gând să mă iau de el. Nu vreau să știe ce știu eu.
— Doar obosită, atât.
— Mi-ai primit mesajul despre motel?
