Într-o doară, tastez numele Dawn Schiff pe motorul meu de căutare.
Apare fotografia aceea groaznică a lui Dawn pentru cardul de acces. I-o arăt.
— Asta e femeia care stătea cu el?
— Se poate. Avea mai mult păr, dar putea să fie o perucă. Și nu avea ochelari. Era însă slabă ca o așchie, la fel ca femeia asta.
Drace.
Oare e posibil ca Dawn să fie încă în viață?
— Părea să fie ținută împotriva voinței ei? întreb.
— Nu prea, zice recepționerul, ridicând din umeri. Nu era legată sau ceva. Dar, așa cum am spus, încerc să nu dau prea mare atenție la ce se întâmplă.
Îi mulțumim omului și ieșim din motel. Caleb a fost aici, e clar, dar la fel de clar e că a plecat de mult. Asta însă nu contează. Nu are de gând să
dispară așa, ca Dawn. Săptămâna asta o să vină la serviciu, la un moment dat, prefăcându-se că totul e în ordine. Atunci o să-i pun în față tot ce știu.
— Ce nesimțit, mormăie Seth când revenim în mașină. Ce dracu’
urmărește?
— Habar nu am.
— Uită-te și tu prin câte trebuie să treci din cauza lui, zice și lovește volanul cu palma. Și pentru ce? De ce face asta?
Și eu aș vrea să știu.
— Îmi pare rău că nu te-am crezut de la început.
Soarele a dispărut de pe cer și ochii lui Seth parcă sclipesc în umbra apusului.
— N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine niciodată. Știu că n-ai putea să
furi.
— Nu-ți fac nicio vină.
— Când pun mâna pe Caleb, o să-i trag un pumn drept în mutră.
Fără motiv, vorbele lui mă fac să râd și Seth îmi zâmbește la rândul lui.
E prima dată când râd, după o perioadă ce mi se pare cât o veșnicie. Încep să simt totuși că poate există o șansă minusculă ca totul să se rezolve.
Caleb e cheia. Și nu are nicio idee despre ce am aflat.
Pornim înapoi spre Dorchester. Oricât de exaltată mă simt, după tot ce mi s-a întâmplat azi, adorm până la urmă, legănată de mișcarea mașinii.
Seth își dă seama cât sunt de obosită, oprește muzica și conduce în liniște.
Nici pe claxon nu apasă, ceea ce nu e ceva obișnuit la el, pentru că e un șofer bostonian tipic, stă rezemat pe claxon. Așezată pe locul din dreapta în mașina lui, e cel mai bun somn pe care l-am avut în toată săptămâna. Îl întrerupe doar Seth, la un moment dat, când mă scutură de braț, să mă
trezească.
— Natalie.
Glasul lui are un soi de febrilitate care mă face să deschid ochii.
— Ce e?
— Uită-te.
Clipesc de câteva ori și mă frec la ochi. Soarele a apus complet acum, dar îmi dau seama că am ajuns înapoi în cartierul meu. Pe strada mea. De fapt, casa mea e la doar o azvârlitură de băț în față. Seth arată spre casă.
Afară e întuneric de tot, așa că mijesc ochii să văd ce vrea să spună.
Atunci îmi dau seama că în fața casei e un bărbat. Stă pe treptele din față
ale casei. Și când vede mașina, se ridică în picioare.
Vai de mine.
E Caleb.
CAPITOLUL 57
— Rămâi în mașină, zice Seth. Să blochezi portierele.
