— Al dracului de adevărat că exagerează, intervine Seth. Ați trimis la închisoare o persoană nevinovată.
Caleb îi aruncă o privire nimicitoare.
— Așa e, dar ea nu crede că acuzațiile se susțin, în lipsa unui cadavru.
Cadavrul ei – nu cel găsit în pădure, al cui o fi și acela. A tot pomenit despre asta. Și… acum nu știu… nu știu unde e. Mi-a folosit telefonul să
cheme un taxi care să o ducă înapoi în South Shore și nu mai știu unde s-a dus. M-a sunat de undeva, de la un telefon public, și mi-a lăsat un mesaj aiurit. Mi-a dat instrucțiuni despre cum să am grijă de țestoasa ei și mi s-a părut că… că are de gând să…
Casc ochii la el.
— Ce vrei să spui?
Îi cade fața.
— Sunt aproape convins că are de gând să se sinucidă. Ca să fie sigură
că există un cadavru.
— Doamne sfinte, zic și mă prind cu mâna de piept.
Caleb plânge. Își îngroapă fața în palme și umerii i se zguduie. În clipa aceea înțeleg un lucru care mă șochează. Caleb o iube ș te pe Dawn. O
iubește cu adevărat. Când a fost împreună cu mine, totul nu era decât teatru, dar acum nu se mai preface. Îl îngrozește ideea că ar putea să o piardă.
Își dă mâinile la o parte, are ochii roșii și umflați.
— Natalie, spune, răgușit. Trebuie să mă ajuți să o găsesc. Am condus ore în șir, peste tot, și nu știu unde e. Te rog. Îmi ești datoare. Îi ești datoare ei.
— Cum oare să o găsim?
— E imposibil, zice Seth. Trebuie să sunăm la poliție.
— Nu, răspunde Caleb în ciuda feței lui umflate. Nu poți să-i faci asta.
Știi câte necazuri ar avea?
— Aceleași necazuri pe care le-a avut și Natalie toată săptămâna?
ripostează Seth.
— Încetează, Seth, îi spun, apoi mă uit la Caleb. Ai idee unde ar putea să
fie?
— Dacă ar fi să ghicesc, zice, uitându-se la ceas, aș zice că se ascunde pe undeva, aproape de plajă. În seara asta e flux.
Face o grimasă și continuă:
— Probabil își închipuie că, dacă se îneacă, nu va fi descoperită mult timp, destul încât să nu mai poată fi stabilit momentul exact al morții.
E același lucru la care mă gândisem și eu pe când stăteam la închisoare.
Să aștept fluxul și să mă arunc în mare.
— Putem să o găsim, îi zic.
Din păcate, însă, sunt un milion de plaje în jur, depinde cât de departe a ajuns. Dacă e tocmai la Cape Cod?
— Trebuie să ne despărțim. Cât de departe crezi că ar fi putut să ajungă, de aici?
— Mi-a luat toți banii din portofel, zice Caleb. Dar nu erau prea mulți.
Poate vreo sută de dolari. Așa că nu putea să ajungă prea departe.
— O găsim, îi spun hotărâtă și cu o voce mai stăpână pe mine decât mă
simt. O s-o oprim înainte să facă vreo prostie.
Sper să am dreptate. Trebuie să o împiedic pe Dawn să-și ia zilele.
Trebuie să îndrept lucrurile.
CAPITOLUL 58
Ne-am despărțit, noi trei.
Eu am mers la Wollaston Beach, acolo unde mă descotorosisem, acum câteva seri, de cioburile de ceramică ale țestoasei. E plaja pe care o știu cel mai bine. Seth a bombănit ceva despre faptul că umblu singură pe plajă, noaptea, dar știu că nu are ce să mi se întâmple, îmi cumpărasem un spray paralizant de poșetă, după spaima de luni seara, când am ajuns acasă și am găsit ușa descuiată.
