Din păcate, plaja e foarte mare, se întinde până departe, de-a lungul coastei. Și e foarte, foarte întuneric. Nu știu de ce întotdeauna pare așa de întuneric după ce se schimbă ora de vară. Merg cu faza lungă de câte ori pot, dar tot nu văd nimic.
Dawn ar putea să fie oriunde.
Din partea mea, s-ar putea să se fi înecat deja și noi să ajungem prea târziu.
Trag puțin pe dreapta, să mă gândesc. Trebuie să am o strategie, altfel e ca și cum aș căuta un fir de nisip pe plaja asta imensă. Dawn n-o să sară
pur și simplu în apă să se înece. Nu e logic. Instinctul firesc ar fi să dea din picioare și din mâini, să se salveze. Mai mult, trupul i s-ar găsi prea repede și dacă s-ar descoperi că la o săptămână după dispariție mai era încă în viață, eu aș fi scoasă de pe lista suspecților. Când eu însămi mă gândisem să mă arunc în mare, am știut că mai am nevoie de ceva.
Ceva care să mă tragă la fund.
Am pornit iar mașina, dar de data aceasta caut altceva. Caut locuri în
care se construiește.
După încă zece minute de condus încet de-a lungul coastei, îl găsesc. Un șantier, gol noaptea. Plin de cărămizi și mortar, de scânduri de lemn și de încă ceva. Bolțari.
Parchez mașina și cobor. Dacă Dawn a luat din șantier un bolțar, nu putea să ajungă prea departe. Chestiile astea sunt grele. Dacă instinctele mele sunt corecte, probabil că e pe undeva pe aici. E doar o presupunere, desigur. Poate că Dawn nici nu e pe plaja asta. Dar mai cred totodată că nu s-ar îndepărta prea mult de locuința mea, ca să-și respecte strategia de a-mi pune mie în cârcă totul.
E întuneric când cobor din mașină. Sunt stâlpi de lumină, dar aceștia nu luminează decât strada. Plaja e complet în beznă.
Îmi activez lanterna de pe telefon. Undeva pe aici există un dig și cel mai logic ar fi ca Dawn să se arunce de acolo. Eu așa aș fi făcut.
Digul e în stânga mea. Data trecută îmi scosesem pantofii, dar acum am rămas încălțată. Trebuie să pot fugi repede. Pășesc pe nisip și scrutez depărtarea, cu telefonul îndreptat spre dig. Și atunci o văd.
O siluetă ghemuită chiar la capătul digului.
CAPITOLUL 59
DAWN
Media de viață a unui om este sub 80 de ani. Foarte multe țestoase trăiesc însă mai mult de atât. Țestoasele marine, în mod special, ajung să
trăiască până la 150 de ani. Teoretic, unele țestoase mari pot să trăiască și peste 400 de ani.
Nu pot să-mi închipui că ar dori cineva să trăiască 400 de ani. Eu am trăit 30 și a fost cu totul epuizant. Mi-a ajuns. Am trăit tot ce mi-am dorit sau am vrut să trăiesc. Am avut parte de prietenie adevărată, chiar dacă nu a durat așa de mult pe cât mi-ar fi plăcut. Am avut o carieră mulțumitoare.
Am fost îndrăgostită, până când omul pe care îl iubeam m-a înșelat cu o altă femeie. Deși, ca să fiu sinceră, eu i-am cerut să o facă.
Mia mi-a spus odată că, după părerea ei, o să trăiască până la 87 de ani.
Nu știu cum ajunsese la numărul acela, dar îi plăcea să fie foarte exactă în toate privințele. Mi-a spus că se va muta pe coasta Pacificului, că o să aibă
trei copii și opt nepoți. Avea și o listă cu locurile pe care voia să le viziteze înainte să moară. Era o listă lungă.
O să mergem împreună, Dawn, zicea ea. O să călătorim în toată lumea, doar noi două. Bine?
Pe mine mă îngrozea ideea de a călători prin lume – toate acele locuri și lucruri noi. Experiențele noi nu prea sunt pe gustul meu. Dacă ajungi într-o țară nouă și nu poți să fii servită cu mâncarea ta, monocromă? Dacă intram într-un restaurant și comandam un fel de mâncare fără să știu ce este, pentru că nu vorbesc limba, iar pe urmă se dovedea că am mâncat ț estoasă?
Da, să călătoresc împreună cu Mia era o idee incitantă. Nu m-ar fi speriat că sunt într-un loc necunoscut, dacă ea era cu mine. Mia s-ar fi asigurat că
ne distrăm și că eu mă simt în siguranță. Întotdeauna făcea așa.
Acum, că ea nu mai este, lumea pare din nou înspăimântătoare. Nu vreau să plec din Massachusetts. Mă înspăimântă ideea de a fi însărcinată și de a face un copil, care crește în mine. Și nici să călătoresc nu îmi place. Dacă
nu pot să trăiesc aceste lucruri împreună cu Mia, nu vreau să le trăiesc deloc. Crezusem că există o șansă ca într-o bună zi să le fac împreună cu Caleb, dar, din păcate, nici asta nu a mers așa cum crezusem.
Am trăit tot ceea ce mi-am dorit să trăiesc. Partea cea mai bună din viața mea s-a încheiat. Așa că nu există niciun motiv să continui.
Și voi avea grijă ca moartea mea să conteze.
Am împrumutat un mic bolțar de pe un șantier din apropiere. L-am luat pe cel mai mic pe care l-am găsit, care ar trebui să fie suficient de greu să
mă țină în adâncuri. Are vreo paisprezece kilograme. Cu banii pe care i-am luat din portofelul lui Caleb, am cumpărat cablu de la un magazin. Mi-am legat un capăt de gleznă și pe celălalt, de bolțar.
De o oră mă uit cum crește fluxul. Când apa va ajunge suficient de sus, o să sar cu bolțarul în brațe. E mijlocul lui noiembrie și nu e nimeni în apă, așa că există o șansă foarte mare să nu fiu găsită cel puțin câteva săptămâni. Apariția cadavrului meu va fi lovitura de grație în distrugerea lui Natalie. O să-și petreacă tot restul vieții în închisoare.
Am reu ș it, Mia. În sfâr ș it o vom face să plătească.
Mă întreb dacă și ea ar fi făcut la fel pentru mine. Mia și cu mine ne-am luat mereu apărarea una alteia, dar eu am fost întotdeauna mai vehementă
ca ea. Ca atunci, în clasa a treia, când l-am îmbrâncit pe băiatul ăla, Jared Kelan, din vârful scării de cățărare, pentru că nu înceta să o necăjească. Îmi aduc aminte cum stăteam în vârful scării și mă uitam la Jared, întins pe jos; priveam cum i se întinde balta de sânge în jurul capului, în timp ce una dintre profesoarele de pe terenul de joacă începea să țipe. Atunci, Mia îmi spusese că am mers prea departe – semăna foarte tare cu ce îmi spune acum Caleb, uneori. E drept, însă, că de atunci, Jared nu a mai râs niciodată de ea.
De fapt, nu a mai râs niciodată de nimeni.
Nivelul apei crește și mă întreb ce face Caleb în clipa asta. I-am lăsat un mesaj, cel mai mult ca să fiu sigură că știe cum să aibă grijă de Junior, dar Caleb e isteț. Probabil că și-a dat seama din mesaj ce am de gând să fac –
probabil că acum e panicat. Va ajunge totuși să înțeleagă că așa e cel mai bine. Dacă nu acum, într-o altă zi.
