Valurile se sparg de țărm. Iar și iar. Sunetul lor parcă m-ar striga pe nume. Apa e gata să mă primească. Dawn, Dawn, Dawn…
A venit momentul să mă arunc.
— Dawn!
Ei bine, asta a sunat puțin cam prea tare ca numele meu.
Întorc capul. O fracțiune de secundă sunt orbită de lumina unei lanterne.
Îmi feresc ochii cu palma și îmi dau seama că e o lanternă de telefon.
Cineva stă în celălalt capăt al digului.
— Dawn!
Mă ridic în picioare. Scrutez întunericul și abia dacă reușesc să zăresc silueta care vine spre mine.
La început are fața în beznă, dar nu e Caleb. Silueta nu e potrivită. Pare o femeie și vocea e tot una feminină.
— Dawn!
Mai face un pas în față și trăsăturile îi devin clare. Mi se întoarce stomacul.
E Natalie.
Ce caută ea aici?
Natalie stinge lanterna telefonului. Își ridică brațele în aer, ca și cum aș
avea un pistol. Măcar să fi avut. Dacă aveam un pistol acum, ar fi fost deja moartă. Fără niciun martor.
Mă gândisem la asta. Avusesem în plan ceva simplu. Să o ucid pe Natalie. Atunci nu ar mai fi fost nevoie să-mi simulez propria moarte și să
devin o fugară. Moartea însă e ceva prea simplu pentru ea. Am vrut să o fac să sufere așa cum am suferit eu. Așa cum a suferit Mia, înainte de a decide să pună capăt definitiv.
— Te rog să nu sari, zice și privirea îi coboară spre blocul de ciment de la picioarele mele. Te rog să nu faci asta.
— Să nu-mi spui tu ce să fac, zic și îmi încleștez maxilarele. Cum de m-ai găsit?
— Caleb mi-a spus ce se întâmplă.
Dacă mai înainte de asta nu eram supărată, acum sunt de-a dreptul furioasă. Cum a putut Caleb să facă așa ceva? Cum a putut să se ducă la ea, după toate câte am îndurat pentru ca vina să cadă asupra ei? De ce nu a putut să mă lase să fac ce trebuie?
— Nu avea niciun drept.
— Mă bucur că mi-a spus.
Vântul îi bate lui Natalie în față și trebuie să-și dea din ochi șuvițele de păr blond.
— N-am știut că o cunoșteai pe Amelia.
Urăsc să aud numele celei mai bune prietene pe buzele femeii acesteia.
— O cunoșteam? A fost prietena mea cea mai bună. Singura mea prietenă.
— Știu. Îmi pare rău.
— Tu ai ucis-o! Tu și amica ta, Tara, ați chinuit-o până când și-a tăiat venele!
Natalie tresare.
— Știu. Și îmi pare foarte de rău. Tot ce pot să spun e că aveam doar 17
ani. Atât m-a dus capul.
— Nu, nu accept asta. La 17 ani ești destul de mare să-ți dai seama.
Face un pas spre mine și eu mă dau un pas înapoi. Trebuie totuși să fiu atentă – încă nu vreau să cad.
— Ascultă-mă, zice. Mă urăști, dar nu te gândești că și eu mă simt groaznic pentru ce i s-a întâmplat Ameliei? Așa este. Bineînțeles că așa mă
simt. În fiecare zi de atunci încoace, m-am învinuit singură. De ce crezi că
am creat maratonul ăsta de caritate? Am încercat să mă revanșez față de ea.
— Prea târziu.
O clipă rămânem fixându-ne cu privirea. Eu nu am decât o haină subțire, de-a lui Caleb, și tremur de frig. Nu am vrut să riscăm și să scot din casă
