— Nu mă place! Mă urăște, la fel ca tine.
— Mincinoase! Te ura înainte. Dar nu mai e așa. Ți-a căzut în mreje, la fel ca toți ceilalți… Altfel, de ce m-ar fi trădat așa?
Are ochii umezi. Îmi dau seama că, oricât de furioasă ar fi pentru Amelia și pentru ce i-am făcut acum atâția ani în urmă, e la fel de furioasă pentru că i l-am „furat” pe Caleb. Poate chiar mai furioasă. Nu o să uit niciodată
privirea îngrozită a lui Caleb când s-a gândit că Dawn ar putea să se sinucidă. Se pare că și ea are aceleași sentimente pentru el.
Caleb chiar pare să fie alesul. Doar că nu pentru mine.
Dawn refuză totuși să creadă că el nu are niciun fel de sentimente adevărate pentru mine. Și-a pierdut contactul cu realitatea, care de la bun început fusese slab, oricum. Adevărul nu o mai interesează. Tot ce vrea e să
se răzbune. O fi ea scundă și slabă, dar mâinile nici măcar nu îi tremură în
timp ce ține bolțarul ridicat. Chestia aia o să facă ravagii, indiferent unde cade.
Trebuie să fac ceva să o opresc.
Mă scotocesc prin geantă. Degetele dau peste flaconul de spray paralizant și îl scot. Dawn mă privește confuză și, o clipă mai târziu, apăs pe spray. Conținutul (indiferent ce substanță o fi aceea) se împrăștie într-un nor dens și îi acoperă ochii.
Dawn țipă, lasă bolțarul din mână și acesta cade, din fericire nu pe picioarele noastre. Duce mâinile la ochi și se îndoaie de mijloc.
— Viperă ce ești! răcnește.
Drace, am nimerit-o la fix. Căzută în genunchi, se zvârcolește în cerc, mereu cu mâinile la față. Sper să nu o fi orbit. Nu trebuie să mai adaug și asta la lista de ofense pe care i le-am adus lui Dawn.
Când în sfârșit încetează să mai țipe și ridică privirea spre mine, are ochii injectați și în lacrimi. Partea bună e că nu pare să fi orbit.
— Bine, zice. Ai câștigat. E al tău.
Mă așez pe dig, lângă ea. O să-mi intre așchii, dar încerc să nu mă
gândesc la asta.
— Dawn, nu-l vreau pe Caleb. Și nici el nu mă vrea pe mine. Să mă
crezi când îți spun.
Își îngroapă fața în mâini și clatină doar din cap.
— Te iubește, îi spun. Pe tine și doar pe tine. M-am aruncat de-a dreptul în brațele lui și el m-a ținut mereu la distanță. Acum înțeleg de ce. Și astă-seară, știi ce a făcut?
Scutură din nou capul.
— A plâns.
Mă gândesc iar la lacrimile din ochii lui Caleb. Niciun bărbat nu a simțit asta pentru mine până acum. Uneori, mă întreb dacă mi se va întâmpla vreodată. Și totuși, acestea sunt sentimentele lui Caleb pentru ciudata de Dawn.
— Nu a suportat ideea că ți s-ar putea întâmpla ceva.
— Ar fi uitat până la urmă.
— Nu cred. Ar fi fost distrus.
Dawn se gândește un moment la asta în timp ce se așază pe dig și își șterge de la ochi substanța chimică din sprayul meu.
— Ce am spus mai devreme e adevărat, să știi, îi spun și mă uit spre
mare, privesc valurile care se lovesc de mai. Nu trece nicio zi fără să mă
gândesc la Amelia și să mă urăsc pentru ce am făcut. Da, am inventat povestea că am fi fost prietene, dar întotdeauna am alergat în memoria ei.
Totul a fost pentru ea. Forma mea de penitență.
— Asta nu șterge ce ai făcut.
— Știu. Am vrut totuși să-ți spun.
Dawn își privește glezna. Cablul e în continuare legat bine de piciorul ei drept. Începe să-și desfacă nodul, încercând să își scoată cablul.
— Caleb chiar a plâns? mă întreabă, în timp ce desface nodul.
Dau din cap.
— Nici măcar pentru Mia nu a plâns, murmură Dawn.
Nu mai spune nimic altceva. Nici eu. Stăm doar împreună și ne uităm la fluxul care crește, amândouă bucuroase că nu ne trage în îmbrățișarea lui, conștiente cât de aproape am fost astă-seară, fiecare dintre noi, de o atare soartă.
CAPITOLUL 61
