sinucid, Caleb m-a luat în brațe și în clipa aceea mi-am dat seama cât de proastă am fost să fiu geloasă pe Natalie.
Caleb mă iubește. O să mă iubească mereu.
Mai am încă rezerve dacă să rămân pe capul lui toată viața, deși m-a asigurat că asta vrea. Am făcut pași mici, să ducem relația noastră mai departe. Acum două luni ne-am mutat împreună. A trebuit ca mai multe zile să stau și să-i rearanjez toată mobila, să îmi fie pe plac, la fel și conținutul tuturor dulapurilor din bucătărie (avea farfurii în trei culori diferite, toate puse alandala, unele peste altele – a fost oribil). După câteva frecușuri de început, se pare că merge bine. Chiar și așa, după faza asta am ezitat să
discutăm despre pasul următor. Căsătoria. Asta e o treabă serioasă.
Încep totuși să cred din ce în ce mai mult că s-ar putea să funcționeze cu adevărat.
Natalie îmi face semn cu mâna de la biroul de înscrieri. Azi e la fel de frumoasă ca întotdeauna, îmbrăcată cu tricoul 5K și colanți de cros, strâmți pe picior. Îmi amintesc cum i s-a scurs sângele din obraji când a aflat că
trupul femeii găsite în pădure e al Tarei Wilkes. Când a înțeles ce făcusem.
Nu am fost sigură că o să-și țină gura. Eram gata să fac orice doar să o fac să tacă, dar s-a dovedit că se pricepe să păstreze un secret. Ceea ce e spre norocul ei, pentru că și eu știu o grămadă de secrete despre ea.
În primul rând, Natalie a susținut povestea pe care i-am spus-o inspectorului Santoro, că țestoasa de ceramică mi-a căzut din întâmplare în cap și câteva zile am fost dezorientată și am umblat departe de casă. Că nu am avut nici cea mai mică idee că jumătate din South Shore era în căutarea mea.
Și nu le-a spus niciodată polițiștilor despre legătura dintre noi două și Tara. Nimeni nu s-a interesat și eu m-am priceput de minune să-mi acopăr urmele. Crima aceea a rămas și acum nerezolvată. Am avut noroc că, la maturitate, tipa ajunsese o ființă deplorabilă, se izolase de cei mai mulți membri ai familiei și avea puțini prieteni apropiați, așa că nimeni nu a făcut prea multe presiuni să primească răspunsuri.
Acum câteva luni, Natalie m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să o ajut cu organizarea maratonului de anul acesta. Eu și Caleb am plecat de la Vixed de mult timp – ar fi fost mult prea stânjenitor să mai lucrăm acolo – dar m-a atras ideea de a ajuta la strângerea de fonduri pentru o acțiune caritabilă de care Miei chiar i-ar fi păsat.
Cu binecuvântarea lui Natalie, maratonul de anul acesta l-am făcut să fie și mai mult despre Mia. Am fost chiar și la podcasturi și am vorbit despre
ea. A fost cathartic. Am vorbit despre unele dintre dificultățile pe care a trebuit să le înfrunte din pricina problemelor de mobilitate și despre cât de importante sunt sumele colectate. Natalie a zis că anul acesta donațiile au depășit toate recordurile.
Chiar lângă biroul de înscrieri este un poster imens cu Mia, făcut după o fotografie veche pe care a găsit-o Caleb. Îmi e așa de dor de ea și doar privind posterul acela mă simt deja mai fericită.
— Mia ar fi mândră și de tine, zice Caleb. Să fii convinsă.
Parcă mi-ar fi citit gândurile – nu știu cum reușește.
Mia ar fi mândră de mine. Ar fi mândră că i-am răzbunat moartea, ucigând-o pe Tara Wilkes. Am dezamăgit-o totuși cu Natalie. Nu am avut încotro, totuși – Caleb nu a știut despre Tara, dar nu m-ar fi lăsat niciodată
să o omor pe Natalie. Era împotriva violenței până la nebunie. Ajunsesem în punctul în care începeam să regret că apucasem să îi pomenesc despre asta.
Caleb mă crede un om mai bun decât sunt eu cu adevărat. Nu trebuie să
afle niciodată adevărul.
Îmi reazem capul pe umărul lui.
— Ce crezi că ar zice despre faptul că suntem împreună?
— Fratele ei și cea mai bună prietenă? Glumești? Ar fi nebună de fericire.
Probabil că are dreptate. Este exact lucrul care ar fi făcut-o extrem de fericită. Mă întreb cu ce fel de bărbat ar fi ajuns să se cupleze. Era minunată. Ar fi trebuit să fie cineva cu adevărat deosebit.
— Indiferent unde e ea acum, zice Caleb, bate mătănii ca noi doi să
rămânem împreună.
— Crezi că așa o să fie?
Caleb îmi aruncă o privire. Am ajuns să mă pricep mai bine să îi citesc mimica feței, dar expresia asta nu i-o înțeleg. Nu știu ce crede. Se gândește că nu vom rămâne împreună? Pentru că eu sunt tot mai convinsă că nu îmi pot imagina niciun fel de viață fără el. Și chiar dacă lui i-ar fi mai bine fără
mine, sunt egoistă și îl vreau în ciuda tuturor lucrurilor.
— Ce-i? îl întreb.
Caleb nu îmi răspunde. În schimb, se lasă într-un genunchi. Mă uit la el și îmi acopăr gura cu mâna.
— Dawn.
Se scotocește în buzunarul șortului de cros și scoate o cutiuță albastră
de catifea. Probabil că o are de un an întreg. Așteptând momentul potrivit.
— Dawn, te iubesc așa de mult.
Nici nu pot să vorbesc. Nu plâng ușor, dar simt că ochii mi se umplu de lacrimi.
Când oamenii înțeleg ce se petrece, se adună în jurul nostru. Caleb deschide cutia de catifea albastră. Văd inelul dinăuntru și scot un oftat. În loc de diamant, mi-a luat un smarald. E verde. Ca o țestoasă.
— Dawn, vrei să fii soția mea?
— Da! Da!
Și mie, și lui ne tremură mâinile când îmi pune inelul cu piatră verde pe degetul inelar de la mâna stângă. Poate că sunt endorfinele de la alergat, dar nu cred că m-am simțit vreodată mai fericită. Greșisem cumplit acum un an, când crezusem că am trăit tot ce era de trăit. Mai am atâtea de încercat.
