— O tipă… zice ridicând din umeri… ăăă, Kara și nu mai știu cum?
Își pleacă apoi capul, pe gânduri.
— Nu… Tara, cred? Nimeni cunoscut, oricum.
Tara?
Nu… nu se poate…
Îmi tremură puțin mâinile când umblu în geantă și îmi scot telefonul.
Deschid un motor de căutare și caut știrile despre identitatea cadavrului descoperit în Cohasset. E o informație de ultimă oră și numele apare instant.
— Tara Wilkes, zic, gâtuit.
Tara Wilkes. Vechea și cea mai bună prietenă a mea din liceu. Cea care,
acum mulți ani, a stat lângă mine când am scris de Sfântul Valentin felicitările false pentru Amelia Hodge.
Seth pocnește din degete.
— Exact. Tara Wilkes. Asta era.
Arunc o privire spre fața lui Caleb. Tocmai mă auzise rostind numele Tarei Wilkes, dar nu reacționase. Nici măcar o tresărire de recunoaștere.
Numele nu îi spune nimic.
Când privirea mea o întâlnește pe a lui Dawn, văd cu totul altceva.
Nu a fost doar o coincidență că fata găsită în pădure e Tara. În toți acești ani, Dawn m-a urât pentru că am fost capul răutăților, dar a urât-o și pe Tara pentru rolul jucat în sinuciderea Ameliei. Pentru mine moartea ar fi fost prea bună, dar nu și pentru Tara.
Doamne!
— Biata femeie, zice Seth. Spuneau la radio că motivul pentru care crezuseră că e Dawn a fost că avea părul ciopârțit tot, iar fața era atât de lovită, că nu mai putea fi identificată.
— Vai de mine, zice Caleb, strângând-o și mai tare pe Dawn în brațe. E
groaznic.
Privirea lui Dawn rămâne încrucișată cu a mea.
— Da, zice. Groaznic.
Mă trece un fior rece pe spate și nu are nicio legătură cu frigul de afară.
Dawn și-a dorit cel mai mult pe lume să se răzbune pe aceia despre care credea că au fost răspunzători de moartea Ameliei. A fost gata să facă orice.
A fost gata să-și ia propria viață. A fost gata să ucidă.
Dawn e o femeie foarte periculoasă.
Și nimeni nu știe asta în afară de mine.
EPILOG
UN AN MAI TÂRZIU
DAWN
Țestoasele sunt cunoscute pentru lentoarea lor, deși această informație nu este întru totul corectă. Cele mai multe se deplasează cu circa 3 kilometri pe oră, aproximativ jumătate din viteza normală cu care merge omul, între cinci și șapte kilometri pe oră. Dar pot să înoate cu o viteză de 16 kilometri pe oră. Iar cea mai rapidă țestoasă din lume poate să atingă viteze de peste 32 de kilometri pe oră. Asta înseamnă că țestoasa cea mai rapidă din lume ar putea termina un maraton 5K în circa zece minute.
Mie mi-a luat o jumătate de oră.
În ultimele două luni m-am antrenat. Am făcut-o împreună, Caleb și cu mine. Am alergat împreună prin cartier, unul lângă altul, exersându-mi anduranța și viteza. În prima zi abia dacă am putut alerga un kilometru și jumătate. Pe ultimii trei sute de metri suflam și gâfâiam, cu plămânii în flăcări. Astăzi, însă, am trecut linia de sosire a cursei de 5K, transpirată și cu dureri peste tot, dar plină de adrenalină.
Caleb e chiar lângă mine. Chiar dacă picioarele lui sunt mult mai lungi ca ale mele și ar fi putut să termine maratonul de acum cinci minute, am parcurs traseul împreună. M-a susținut tot timpul.
Mia ar fi fost așa de mândră de noi.
— Foarte bine, Dawn! zice Caleb și ridică mâna să batem palma. Ești OK?
Am dat din cap că da, cu răsuflarea încă tăiată.
— A fost super.
— Nu-i așa? spune și îmi zâmbește. Ți-am spus eu.
Îmi crește inima când mă uit la el, chiar dacă e la fel de transpirat și de ciufulit ca mine. În noaptea aceea, pe dig, când eram cât pe ce să mă
