una din hainele mele. Mânecile sunt prea lungi pentru mine. Le-am suflecat eu, dar tot îmi ajung până la vârful degetelor.
— Uite ce-i, zice Natalie, știu totul. La fel și Seth. N-o să servească la nimic dacă te arunci. Nu mai poți să mă acuzi de crimă.
E primul lucru pe care îl spune și care ajunge până la mine. Are dreptate.
Caleb și-a dat drumul la gură despre planul nostru, așa că ea nu va ajunge niciodată la pușcărie pentru asta. El a stricat totul. Tot ce ne-am chinuit să
facem. Cum poate să-mi facă așa ceva? Nu se poate să mă iubească dacă m-a trădat în felul ăsta.
Acum Natalie știe cine sunt. Nu mai pot să o surprind. Am avut șansa să
mă răzbun și Caleb i-a dat cu piciorul. Am vrut să o fac pe Natalie să
plătească pentru ce i-a făcut Miei, dar asta nu are cum să se mai întâmple.
Nu a mai rămas decât o singură cale de a o face să plătească.
Trebuie să o omor. Caleb nu m-ar fi lăsat niciodată să o fac, dar el nu e aici în clipa asta. Nu mă poate opri. Trebuie să termin.
Chiar acum. Chiar aici.
CAPITOLUL 60
NATALIE
Nu îmi dau seama dacă vorbele mele au convins-o pe Dawn. Îmi e greu să o citesc. Chipul nu îi trădează furia, așa cum se întâmplă cu Caleb. Mă
urăște, dar nu știu ce are de gând să facă în continuare.
Va încerca totuși să se sinucidă? Există ceva din ce am spus care să fi ajuns până la ea?
Dawn se apleacă și ridică bolțarul. Nu sunt sigură de ce, dar nu poate să
iasă nimic bun din asta. Mă apropii, speriată că o să arunce cărămida în apă
și aceasta o va trage după ea. Dacă o face, nu cred că mi-ar fi prea ușor să o salvez. Sunt totuși gata să sar în apă, dacă e nevoie. O să încerc.
Nu face nimic de felul ăsta. În schimb, saltă în aer cărămida și o ține deasupra capului. Ridică ochii și privirile ni se încrucișează și brusc îmi dau seama ce face.
Are de gând să mă lovească nimicitor cu cărămida de ciment.
La dracu’.
Nici nu ar fi prea greu. Chestia aia cântărește cel puțin paisprezece
kilograme. Câteva lovituri zdravene în cap și aș fi gata moartă. S-ar răzbuna în sfârșit.
— Dawn, suspin eu. Ce faci?
— Ce ar fi trebuit să fac acum mulți ani.
Vocea nu are nicio inflexiune, privirea e apatică.
— O să mă asigur că niciodată nu mai poți să faci rău nimănui.
— Dawn, te rog, nu face asta, îi spun și îmi strâng poșeta la piept; mă
dau în spate, împleticit. Ți-am zis, îmi pare foarte rău pentru ce i-am făcut Ameliei. Dar nu se schimbă nimic dacă mă omori. Nu o poți aduce înapoi.
— Și în plus mi-ai furat bărbatul pe care îl iubesc…
Clatin din cap.
— Ți l-am furat? Nu l-am furat pe Caleb!
— N-a fost destul că mi-ai omorât cea mai bună prietenă. A trebuit să-i ai și pe el.
A luat-o complet razna. Nu sunt sigură că mai pot să o conving să
renunțe.
— Dawn, Caleb e cel care m-a invitat pe mine să ieșim împreună. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am știut că e combinat!
— L-am iubit, zice și câțiva stropi de salivă îmi ajung pe față. Caleb a fost ultimul lucru bun din viața mea – singurul lucru bun – și tu mi l- ai luat! Iar acum te place mai mult pe tine.
— Nu e adevărat!
— Ba, da, te place! Sigur că te place!
