La fel ca Dawn, și eu am închiriat o căsuță. E pe două niveluri, cu două
dormitoare mici, o baie și, din păcate, fără garaj. Aș fi putut să iau un apartament, cum a făcut Caleb, dar îmi place să am intimitatea unei case doar pentru mine. Chiriile nu sunt mici în Dorchester, dar merită. Tehnic vorbind, Dorchester face parte din Boston, dar inițial a fost un oraș separat și, pentru că e așa de mare, uneori pare separat de restul orașului. Când merg cu mașina de la mine de acasă spre Back Bay sau spre South End, spun, de obicei, că „Mă duc la Boston”, chiar dacă sunt în Boston, de fapt.
Cei mai mulți oameni din cartierul meu stau în case cu chirie și cele mai multe dintre ele sunt mici, la fel ca a mea. Casa mea e mai degrabă un bungalou, construit din cărămidă roșie pe la începutul secolului douăzeci, iar acum e ușor dărăpănată, cu iederă care urcă pe ziduri. Nu a fost renovată
niciodată și asta se vede. De câte ori apăs o clanță, am impresia că o să
rămân cu ea în mână și în toată casa nu sunt mai mult de trei prize. Cu toate acestea, chiria e o avere.
În timpul zilei casa mea pare desuetă. Dar când intru acum pe strada mea, cufundată în tăcere, nu pot să nu o compar cu ce am văzut azi, mai devreme. O casă mică pe o stradă liniștită, la fel cu casa mea, fără nicio lumină înăuntru.
Mi se strânge stomacul. Odată aveam un flacon cu gaz lacrimogen în geantă. Am avut nevoie de el într-un timp, dar situația aceea s-a rezolvat, din fericire, și la un moment dat l-am aruncat. E adevărat că am făcut un curs de autoapărare acum câțiva ani, însă dexteritatea mea a ruginit în mod clar și, în plus, nimic nu se compară cu o armă.
Ce păcat că nu am profitat de oferta lui Caleb de a mă însoți până acasă.
Cobor din mașină, cu poșeta strânsă la piept. Apăs telecomanda, claxonul sună de două ori și portiera se încuie cu un clic. În seara asta luna nu se vede pe cer. Seara, cartierul pare așa de întunecos, mai ales de săptămâna trecută, când am dat ceasul înapoi. Pe stradă nu sunt decât câteva lumini, care luminează stins trotuarul.
Traversez aleea în fugă, cât pot de repede, și ajung la ușa din față. Țin cheile în mână în mână și bag în yală cheia de la intrare. O răsucesc spre dreapta, să descui, dar nu se rotește. Atunci îmi dau seama:
Ușa nu e încuiată.
Fac un pas înapoi. De ce nu e încuiată ușa mea din față? Ce dracu’?
Bine, există posibilitatea ca azi de dimineață să fi uitat să o încui. În ciuda a ceea ce a spus mama, cartierul în care locuiesc e unul respectabil.
Nu există spargeri pe aici. Așa că, da, uneori mai uit să încui ușa după mine dimineața.
Să fi uitat și azi-dimineață? Totul e posibil.
Mă duc la fereastră. Îmi fac mâinile căuș la ochi, să privesc înăuntru.
Interiorul casei mele e complet în întuneric. Nu văd nicio mișcare. Nu spărgători. Nu criminali.
Nu pot să sun pur și simplu la poliție. Hei, Serviciul de urgen ț ă, casa mea e descuiată. Aș putea să îl sun pe Caleb, dar aș pierde o grămadă de puncte ca iubită OK, dacă îl pun să vină atâta drum, de la apartamentul lui până aici, doar ca să mă însoțească până intru în casă, două minute.
Dă-o dracului! Sunt sigură că nu e nimic.
Apăs clanța și deschid ușa, căutând cu privirea dacă se vede vreo mișcare în casă. Pare în continuare complet în întuneric. Și în tăcere.
— Alo? strig.
La fel cum făcusem și acasă la Dawn. Încerc să nu mă gândesc la asta.
Trag aer adânc în piept și intru în hol. Aprind lumina.
O parte din mine se așteaptă să vadă stând în mijlocul livingului un intrus în trening negru și cu mască pe față. Livingul este totuși gol. Arată
exact așa cum l-am lăsat azi-dimineață.
Aud telefonul zbârnâind în geantă și sunt cât pe ce să sar din pantofi.
Scotocesc pe lângă un pachet de șervețele și pudrieră și scot aparatul. Pe ecran e un număr ascuns, exact ca mai devreme, la birou. Glisez să răspund.
— Alo?
Mă aștept să aud un șir de cuvinte într-o limbă străină sau pe cineva care mă întreabă dacă nu vreau să-mi reînnoiesc asigurarea auto, dar tot ce aud este tăcere.
Sau poate respirația cuiva.
— Alo? spun iar.
Nimic.
Iau telefonul de la ureche, să întrerup apelul și inima îmi bubuie în piept.
Primeam tot timpul telefoane din astea; uneori nu se auzea decât tăcerea, alteori, de la celălalt capăt venea un șir de amenințări. Nu am mai primit
însă un astfel de telefon de când… mă rog, de câteva luni bune. Mă îndoiesc să fie aceeași persoană – nu mai are niciun motiv să mă urască.
Deși am mai primit un alt apel ascuns în timpul podcastului. Să fie oare de la același număr?
Când încep să mă panichez, pe ecran îmi apare un mesaj. E de la Caleb, și când îl văd, simt o imensă ușurare:
Ai ajuns acasă cu bine?
Pășesc în living. Aprind încă o lumină. Acum întreg parterul casei mele este în deplină liniște. Nu e nimeni aici.
Sunt bine. Mersi că ai întrebat.
