Îmi las cheile pe masa de la intrare și mă prăbușesc pe canapeaua de piele din living. Ara nevoie să mă calmez. Ce i s-a întâmplat lui Dawn e oribil, dar nu are nicio legătură cu mine. Nu mă vânează nimeni să se răzbune.
CAPITOLUL 10
De dimineață caut știrile locale, în speranța să fie vreo veste despre Dawn că a apărut, ce știu eu, la o gogoșărie sau ceva, cu o cafea în mână.
Și poate că tot sângele acela venea doar de la o tăietură foarte serioasă, când s-a ras pe picioare. Dar nu am noroc. Știrile relatează că Dawn Schiff e încă
dispărută.
Am totuși o urmă de speranță că, odată ajunsă la serviciu, o s-o găsesc în boxa ei, fără să aibă habar că o caută toată poliția. Dar nu. Boxa ei e în continuare goală.
Trec de ea să ajung la mine la birou. Primul lucru pe care îl văd acolo e figurina de țestoasă care a apărut ieri-dimineață. După ce am văzut biblioteca aceea cu rafturile pline cu țestoase, mă îngrețoșează puțin să văd încă un animal cu ochi sticloși.
În plus, îmi aduc aminte perfect că am luat figurina și o am ascuns-o în colțul cel mai îndepărtat al biroului, ca să nu fiu obligată să mă uit la ea. Cu
toate astea, și-a făcut cumva loc fix în mijlocul biroului. Exact în fața tastaturii.
Probabil că de vină sunt tâmpiții care se ocupă de curățenie.
După ce am găsit tot sângele ăla acasă la Dawn, mi-a dat de gândit substanța aia roșu-închis de pe țestoasa de ieri. Să fi fost sânge? Cineva mi-a pus pe birou un bibelou ț estoasă plin de sânge?
Înșfac figurina de pe birou și mă uit la ea. De data asta e curată, cel puțin. Nu are sânge sau vopsea sau ce o fi fost. Dar tot nu o vreau pe biroul meu și nici în altă parte prin preajmă. Nu vreau să o mai văd niciodată.
Așa că o arunc la coșul de gunoi. Așa. Măcar problema asta pot să o rezolv.
— Vai de mine, Natalie! se aude vocea lui Kim chiar lângă mine. Îți vine să crezi așa ceva?
— Da, mormăi eu.
Tâmplele îmi zvâcnesc puțin. Nu am chef să vorbesc cu Kim.
— E groaznic.
Kim cască niște ochi cât farfuria.
— Ce-ai văzut acasă la ea când ai fost acolo?
— Era mult sânge peste tot pe jos, îi spun și las ochii în pământ. Știi, foarte mult sânge.
Kim își acoperă gura cu palma.
— Doamne, e îngrozitor. Sper că n-a pățit nimic.
Dau din cap, știind că, odată cu fiecare minut care trece, fără ca poliția să o fi găsit, șansele să nu fi pățit nimic devin tot mai mici.
Kim se scarpină la nas cu inelarul stâng, cel cu diamantul uriaș. A căpătat obiceiul ăsta după ce s-a logodit. Credeam că, după ce se mărită, o să înceteze cu vânturatul cataroiului ăluia pe dinaintea mea, dar gestul i s-a imprimat definitiv. Nu se mai poate abține.
— Sâmbătă mai ai de gând să faci cursa?
Cu toate câte s-au întâmplat, aproape că am uitat complet de cursa 5K
din weekendul ăsta. Azi-dimineață nici nu am mers să alerg, deși am încercat să o fac aproape în fiecare zi, ca să fiu în formă pentru sâmbătă.
Chiar și așa, anularea cursei iese din discuție. Am strâns foarte mulți bani pentru studiile despre paralizia cerebrală și nu pot să renunț la toate pentru că a dispărut Dawn.
— Sunt convinsă că până sâmbătă o să avem mai multe informații, îi
spun. Nu pot totuși să anulez maratonul. Dacă Dawn rămâne în continuare dispărută, putem să alergăm în cinstea ei. S-ar putea chiar să fie o chestie bună.
— O chestie bună? se miră Kim, încruntându-se.
Îmi dreg glasul.
— Vreau doar să spun că va fi multă publicitate în jurul cursei și, dacă
ea va fi tot dispărută, poate că asta va ajuta la găsirea ei. Înțelegi?
— Ah. Bine.
— Oricum, îi zic și mă uit la calculator, ar fi bine să mă apuc de treabă.
Dacă voi putea să mă concentrez.
— Apropo, zice Kim, Seth te căuta acum câteva minute. A zis să te anunț
că vrea să vorbească cu tine, când ajungi.
Super. Ce vrea șeful meu de la mine? Nu sunt sigură că vreau să știu.
