— Bine, o să fiu acolo. Poți să contezi pe mine. Umerii mi se relaxează
puțin. Kim o să vină, la fel și Caleb. Deci, o să fim măcar noi trei. Și sunt sigură că cel puțin o mână de alți oameni din firmă vor veni. Greg Lowsky o să-și facă sigur apariția, chiar dacă nu poate să termine cursa.
— Și poate că până atunci o să-i găsească pe ucigașul lui Dawn? zice Kim.
Nu sunt sigură de multe lucruri, dar sunt convinsă că nu îl vor găsi pe ucigașul lui Dawn până mâine-dimineață.
CAPITOLUL 41
În mod normal, aș fi fost total încântată să am pe neașteptate o zi liberă.
Aș fi alergat sau aș fi mers sau la salonul meu preferat de masaj, din Quincy. Sau poate, să îmi fac manichiura. Întotdeauna mă simt mai bine când merg să-mi fac manichiura.
Acum nu prea am chef de așa ceva. Probabil că inspectorul Santoro ar folosi asta împotriva mea . Î ș i poate permite o manichiură. E evident că
deturnează fonduri.
Frate, oamenii ăștia nu au auzit de Groupon{6}?
Așadar, după ce fac câteva drumuri scurte, îmi petrec ziua pe canapea, zapând apatic de la un program TV ia altul. Cel mai des ajung să mă uit la reluări ale unor seriale vechi de comedie, pe care le-am mai văzut deja de zeci de ori. Nu fac decât să pierd timpul până când o să vină Caleb, după
muncă. El o să mă facă să mă simt mai bine.
Spre sfârșitul după-amiezii sună telefonul. Primul meu gând e la Caleb, care poate că e în drum spre mine, mai devreme. Apoi însă mă uit la telefon și pe ecran clipește „Mama”. Super.
Nu am nimic altceva mai bun de făcut, așa că răspund.
— Alo?
— Natalie?
Iar răcnește în telefon cât o țin plămânii. Sper doar să nu fie într-un loc public.
— Am auzit că au găsit-o pe fata aia de la firma voastră! Și că e moartă!
— Da, bombăn eu. Știu.
— Știi ce spun ziarele?
Nu sunt sigură că vreau să știu, dar oricum o să-mi spună, fără îndoială.
— Spun că lumea din firma voastră o hăr ț uia. Tu ai hărțuit-o, Natalie?
— Nu! Doamne, mamă…
— Natalie, ar trebui să te porți frumos cu cei care nu sunt la fel de populari ca tine.
Deși am 30 de ani, mamei îi place în continuare să îmi țină prelegeri.
— Chiar dacă nu e la fel de drăguță ca tine sau la fel de plăcută, tot ai putea să te porți frumos cu ea.
— M-am purtat frumos cu ea!
— Clar că nu.
Unde a ajuns lumea asta dacă până și mama mea crede că sunt o hărțuitoare?
— Mamă, n-aș hărțui pe nimeni.
— Păi, e evident că ai face-o, zice, pufnind. Doar ai făcut-o. Ai uitat că
tu și prietena aia a ta, Tara, obișnuiați să… știi tu…?
Oare ce ar trebui să faci ca propria mamă să priceapă că nu mai ești o majoretă de liceu?
— M-am purtat frumos cu Dawn. Pe cuvânt.
— Natalie, eu te cunosc. Știu cum poți să fii. Ai uitat când…
Mama continuă să turuie, însă cu aud un țiuit în ureche. Țin telefonul puțin mai departe – mă sună Caleb. Slavă Cerului.
— Mamă, trebuie să închid.
— De ce? Ce ai de făcut?
— Mai am un apel. Ceva de serviciu.
Nu am de gând să îi spun despre Caleb. Nu acum, când totul pare să fie așa de neclar.
