Mama bombăne ceva, dar nu o ascult. Închei convorbirea și comut pe apelul de la Caleb. Picat exact la țanc.
— Spune-mi că ești deja pe drum încoace.
— Natalie, trebuie să stăm de vorbă.
Au, nu. Iar? Nu e un semn prea bun.
— Poftim? De ce?
— Știi… zice Caleb și scoate un oftat prelung. Inspectorul ăla a fost din nou la mine.
Îmi dau seama încotro se îndreaptă lucrurile și nu-mi place.
— Caleb…
— M-a tot presat, continuă el să-mi explice, aparent angoasat. M-a tot întrebat dacă sunt sigur că am fost toată noaptea cu tine. Mi-a tot vorbit despre tipul de pedeapsă pe care poți să o primești dacă minți un ofițer de poliție. Tipul e chiar de spaimă.
— Te rog, spune-mi că n-ai…
— Nat, a trebuit să-i spun adevărul.
I se sugrumă vocea.
— I-am zis că am plecat la 21.30. Îmi pare tare rău.
Aș vrea să-l ajung prin telefon, să-l strâng de gât cu mâinile mele.
— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Îți dai seama cum o să arate?
— Îmi pare rău… sincer. Dar ce era să fac? Să mint un polițist?
— Oricum o făcuseși o dată. Și doar nu avea cum să afle.
— Ar fi putut să afle! zice, aproape țipând. Locuiesc într-un bloc. Am câțiva vecini pe același etaj cu mine. Când urcam, m-am întâlnit cu cineva.
Polițistul ar fi putut să afle fără probleme că mint.
— N-ar fi aflat niciodată.
— Nu ai de unde să știi asta. Puteam să intru serios în belea. Pe bune, n-ar fi trebuit de la bun început să-mi ceri să mint. Nu a fost corect.
Strâng telefonul așa de tare, încât mă mir că nu mi se sparge în mână.
— Puteai măcar să mă previi. Inspectorul ăla deja e cu pata pusă pe mine. Dacă mi-ai fi spus, aș fi putut măcar să fiu eu aia care îi spune prima.
În loc să trec drept o mincinoasă.
La capătul celălalt al telefonului Caleb rămâne o vreme tăcut.
— Ai dreptate, îmi pare rău. Jur, n-am avut de gând să-i spun. Pur și simplu… m-a tras de limbă.
Oricât de furioasă aș fi pe Caleb în clipa asta, îl cred. Știu cât de convingător și de înfricoșător poate să fie Santoro. Mi-l imaginez pe Caleb cedând sub presiune. Mai ales că nu a fost fericit să mintă încă de la bun început. Are dreptate – nu ar fi trebuit să-i cer asta.
În apărarea mea, trebuie să spun că atunci credeam că e topit după mine.
Acum nu mai sunt la fel de sigură. Și habar n-aveam cât e de slab de înger.
— Îmi pare foarte rău, zice, inutil, a nu știu câta oară. Adică, nici pentru mine nu dă bine. Acum nici eu nu mai am alibi.
Corect, dar ce contează? Santoro nu crede că el ar fi ucigașul. Onoarea aceasta mi-a fost acordată mie și numai mie.
— Mai vrei să vin la tine? mă întreabă, abia șoptit.
— Te rog, nu. Prefer să fiu singură.
De fapt, nu vreau să fiu singură, dar nici nu vreau să-l văd pe Caleb în clipa asta. Mă doare sufletul și îmi dau deodată seama că cel pe care vreau cel mai mult din lume să-l văd este Seth, dar îmi aduc aminte că mă urăște.
E formidabil cât de repede am ajuns izolată de întreaga mea rețea socială. Iubitul meu m-a trădat. Fostul meu iubit mă crede o hoață. Până și prietena mea cea mai bună m-a privit într-un fel ciudat.
— O să vin la maraton, mâine, zice Caleb, drept ofrandă de pace. Mi-am pregătit tricoul, e întins pe dulap.
— Bine.
— Nat, îmi pare rău.
De fiecare dată când o spune, e ca un cuțit înfipt în inima mea.
— Sunt însă convins că toate astea o să treacă. Adică, n-ai făcut nimic rău. Cum ai fi putut? Polițistul ăla doar îți face zile fripte.
