— Mda.
Lucrurile sunt totuși mult mai complicate. Nu i-am spus lui Caleb despre țestoasa din ceramică pe care am găsit-o în coșul de rufe și, după ce m-a turnat inspectorului, nici prin cap nu mi-ar trece să o fac acum. Trebuie să
existe un motiv pentru care Santoro mă hăituiește. Nu știu care este, dar
cineva s-a pus pe steaua mea. Numai că nu știu cine. Sau de ce.
Se aude soneria și tresar de spaimă. Chiar și de pe canapea pot să văd cum dincolo de ușă clipesc luminile roșu-albastru.
Vai de mine!
— Caleb, îi zic, cu răsuflarea tăiată. Nu mai pot să vorbesc.
— Sigur ești OK?
— Sunt… Sunt OK. Nu mai pot să vorbesc acum. Închid telefonul înainte să mai spună ceva. Mă scol de pe canapea, cu fața spre luminile mașinii de poliție. Numai că nu e vorba doar de lumina de pe mașina inspectorului. E mai mult de atât. În fața casei mele sunt câteva mașini de poliție.
E pe cale să se întâmple ceva groaznic.
CAPITOLUL 42
Rămân câteva minute în dreptul ușii, pentru că tremur prea tare ca să o pot descuia și deschide. O parte din mine ar vrea să o ia la fugă. Aș putea să
ies pe ușa din spate și pe urmă…
Păi, ce-aș putea să fac? Mașina mea e parcată în fața casei. Nu am unde să mă duc. Și nici nu sunt genul care să fugă de poliție.
În sfârșit, descui și întredeschid ușa doar puțin. Nu e nicio surpriză că în fața ușii mele se află inspectorul Santoro. E greu să-mi amintesc de vremea când puteam să deschid ușa asta și el nu era acolo.
— Bună ziua, domnișoară Farrell.
Nu schițează nici măcar o urmă de zâmbet. Buzele îi sunt o linie dreaptă.
— Avem un mandat de percheziție a locuinței dumneavoastră.
Nu am nicio îndoială că mandatul a fost obținut după ce iubitul meu idiot l-a informat că, de fapt, nu am un alibi.
— Înțeleg, zic.
Simt că mi se sugrumă vocea.
— Atunci, presupun că… Intrați.
Mă dau la o parte, să permit inspectorului și echipei sale să intre în casa mea. Mi se pare o încălcare a legii majoră. Polițiștii ăștia, în casa mea. Și eu ce pot să fac? E limpede că au avut probe suficiente ca să obțină
mandatul de percheziție. Nu știu cum au reușit, totuși. Ce vreau să spun
este că jumătate din Boston nu are probabil un alibi pentru noaptea de lunea trecută.
— Să aștept în mașină? îngaim abia.
— Trebuie să vă percheziționăm și mașina, zice, cu o nuanță de scuze în glas. Am nevoie să descuiați portierele.
Nu am de ales, trebuie să cooperez. Îmi iau cheile de la mașină, îndrept telecomanda în direcția mașinii și apăs alarma, să deblochez portierele.
— Și eu unde să mă duc? îl întreb pe Santoro.
Se uită la mine, pe gânduri.
— Puteți să stați pe canapeaua din living. O să rămân și eu cu dumneavoastră.
— Pot să mă duc la o prietenă?
Aș putea să o sun pe Kim și să merg să dorm la ea. Dacă o să vrea.
— Mi-e teamă că nu. Am nevoie să rămâneți aici.
Revenim în living, Santoro pășește înaintea mea și eu îl urmez fără un cuvânt. Seara trecută am inspectat casa în amănunt, dar nu așa de minuțios cum par să o facă polițiștii aceștia. Aud zgomote puternice care vin de la etaj și din bucătărie. Zgomotul unei farfurii care se sparge.
Slavă Cerului că am scăpat de țestoasa din ceramică. Ba chiar am spălat toate rufele din coș.
Mă așez precaută pe canapea și Santoro vine lângă mine. Ochii lui negri îi fixează pe ai mei. Încăperea mi se pare insuportabil de sufocantă, nu pot să respir. Mi-aș dori să pot ieși din casă, dar e foarte frig. Chiar și-așa, aș
prefera să fiu oriunde, numai aici, nu.
— Cât o să dureze? îl întreb.
— Depinde ce descoperim.
