Mă aștept la ce e mai rău, dar, spre ușurarea mea, Cleo de la Boston College e deja în fața clădirii, cu o masă plină de mape pentru înscriere, o cană cu apă și pahare de carton. Tot ea m-a ajutat și anul trecut, așa că știe exact ce e de făcut.
— Bună, Natalie! zice și îmi face cu mâna, entuziasmată. Suntem gata!
Cleo are doar 20 de ani și arată așa de plină de energie și de vioaie, că
mă face cumva să mă simt și mai obosită. Și ea nici măcar nu o să participe la maraton. Dar îi sunt recunoscătoare pentru ajutor. Are un văr care suferă
de paralizie cerebrală, așa că e o susținătoare convinsă a cauzei.
— A venit toată lumea? întreb.
— Aproape, zice și se uită în depărtare, mijind ochii. Eli zice că-l paște o gripă, deși eu cred că doar se alintă. Dar avem destui oameni. Au fost amplasate toate indicatoarele. Suntem gata să-i dăm drumul.
— Mulțumesc foarte mult.
Simt cum mi se înmoaie genunchii de ușurare.
— Ai făcut o treabă excelentă. Îmi cer scuze că nu te-am sunat să văd cum stai. Am… am fost foarte ocupată ieri.
Cleo coboară puțin vocea.
— Am auzit ce s-a întâmplat cu colega ta serviciu, îmi pare foarte rău.
Sper să-l găsească pe monstrul care a făcut asta.
Și eu sper. Habar nu are ea cât de mult.
Pentru că s-au rezolvat toate aspectele, aștept la linia de start și fac câteva întinderi. Chiar în timp ce îmi întind tendoanele, începe să-mi sune telefonul, pe care mi l-am fixat de bicepși. Îl scot din suport și mă uit la ecran.
Număr ascuns.
Aseară nu am mai primit niciun telefon. Îl așteptasem, mai ales în timp ce Santoro a fost la mine. Voiam să vadă și el cum mă hărțuiește cineva.
Dar bineînțeles că nu a sunat. Nu contează, oricum presupun că inspectorul nu ar fi fost prea impresionat.
Duc telefonul la ureche.
— Alo?
Niciun răspuns. Din nou.
Acum două seri, când s-a întâmplat, am început să răcnesc în telefon.
Mulțumită lui Greg Lowsky, acum știu exact ce să fac.
Folosesc aplicația TrackCall, să primesc numărul blocat al apelantului.
Nu eram complet convinsă că o să funcționeze, dar apoi pe ecran apare un număr, exact așa cum îmi promisese Greg că va fi. Iau un pix de pe masa instalată de Cleo și notez numărul pe una dintre foile de înscriere.
Mă uit la numărul notat. Nu are prefixul local. Cred că ar putea să fie Rhode Island. Tastez numărul pe serviciul de identificare numere, din telefonul meu.
Am avut dreptate. Numărul aparține unui motel aflat la marginea orașului Providence.
Ce mama dracului?
— Nat?
Caleb e în spatele meu, îmbrăcat cu un șort gri și tricoul XL pe care i-l dădusem la începutul săptămânii. Vreau să fiu furioasă pe el pentru ce mi-a făcut, dar pentru că a venit să mă susțină, și cum nu pare să am parte de prea mult sprijin în acest moment, nu pot să rămân supărată pe el. Mai ales că arată foarte sexy în costumul lui de cros – mușchii îi ies în evidență pe sub tricoul care și pe el e puțin fix.
— Ai reușit să ajungi, zic.
Îmi zâmbește într-o parte.
— Nu puteam să te dezamăgesc din nou.
— Mda.
— Nat…
Înghite de câteva ori și mărul lui Adam i se mișcă. Are cearcăne vinete sub ochi, la fel ca cele pe care mi le-am acoperit eu de dimineață cu fard.
— Îmi cer iertare pentru tot. Mă simt groaznic.
— Nu e vina ta.
Chiar nu e. Nu a fost corect din partea mea să îi cer să mintă polițiștii.
Nu e genul de lucru pe care să i-l ceri iubitului tău, când sunteți împreună
