îmi iau ochii de la mulțime. Maria a relatat despre maraton și anul trecut și acum arată perfect, în costumul elegant, cu părul negru, lucios, și rujul roșu-sângeriu.
— Ai timp pentru un interviu scurt înainte de cursă?
— Absolut! îi spun, dar apoi ezit. Vreau doar să-ți spun că aș prefera să
nu vorbim despre colega mea de serviciu, Dawn Schiff. Știu că subiectul e peste tot la știri în ultima vreme, dar nu vreau să deturnez atenția de la motivul pentru care alergăm azi: strângerea de fonduri pentru paralizia cerebrală.
Maria nu-și poate ascunde dezamăgirea, dar, spre meritul ei, își revine repede.
— Perfect, spune. Îți respect întru totul decizia.
— Mulțumesc, Maria. Îți sunt recunoscătoare.
Mă uit iar spre mulțime, ochii mei o caută din nou pe nevasta lui Seth, dar se pare că a dispărut. Sau, mai degrabă, nici nu a fost ea și doar sunt eu
paranoică. Duc mâna la spate, să-mi aranjez coada de cal și îmi netezesc cutele tricoului, ca aceia care ne privesc să poată citi ce scrie pe el. Maria îi face semn cameramanului, acesta îndreaptă obiectivul spre mine și ea își ia microfonul. Știu de anul trecut că probabil va înregistra ulterior o mică
introducere și pe urmă o să combine totul.
— Deci, Natalie, acesta este al cincilea an în care organizezi acest 5K, corect?
Dau din cap și îmi simt coada de cal fluturându-mi la spate.
— Așa este. Vom strânge bani pentru paralizia cerebrală.
— Și este un act caritabil foarte apropiat sufletului tău, nu-i așa?
Dau iar din cap.
— Una dintre cele mai bune prietene ale mele din copilărie a suferit de paralizie cerebrală, așa că maratonul acesta este dedicat amintirii Ameliei.
Maria preia microfonul și mă întreabă altceva, dar atenția mea e din nou atrasă de ceva din mulțime. De data asta nu mai e totuși vorba de Melinda Hoffman – măcar să fi fost așa. Doi dintre spectatori se dau la o parte și fac loc unui bărbat cu ochi negri să iasă în fața mulțimii.
E Santoro.
Maria îmi băgase iar sub nas microfonul și îmi dau seama că habar nu am ce mă întrebase.
— Ăăm, zic. Scuză-mă, am…
Ce jenant. Din fericire, nu se transmite nimic în direct. Când o să se editeze înregistrarea, Maria o să poată tăia partea în care nu ascult ce mă
întreabă.
— Se pare că maratonul va începe în curând, observă Maria. Te las să
intri, așadar. Dar îți mulțumesc pentru ce ai făcut.
— Da…
Santoro se pune în mișcare, se apropie de mine. Ce se întâmplă? Doar nu vrea să mă ia din nou la întrebări, chiar înainte de 5K, nu? E vorba despre un eveniment caritabil. Bărbatul ăsta nu are nici urmă de respect?
— Caleb!
Îmi lungesc gâtul în căutarea iubitului meu. Îl zăresc la câțiva metri mai departe.
— Caleb, pot să vorbesc cu tine?
Poate că el va rezolva lucrurile cu inspectorul, până terminăm noi aici.
Am prea multe de făcut. Maratonul începe în mai puțin de cincisprezece
minute, așa că nu am vreme să-i răspund iar și iar la aceleași întrebări. Mi-au percheziționat și casa. Ce altceva mai vor de la mine, pentru numele lui Dumnezeu?
Când îmi întorc iar capul, Santoro e fix în fața mea. La mai puțin de treizeci de centimetri. Ochii îi sunt ca niște lacuri nesfârșite de întuneric.
Instinctiv, fac un pas înapoi.
— Domnule inspector, nu e un moment bun…
— Natalie Farrell, zice, pe un ton fără inflexiuni. Sunteți arestată pentru uciderea lui Dawn Schiff.
Cum?
Simt că nu pot să respir. Afurisitele de camere de filmare sunt încă
îndreptate spre mine. Ca să nu mai spun că jumătate dintre cei prezenți în mulțime și-au scos telefoanele și mă filmează. Nenorocitul de Santoro a făcut-o intenționat. A ales momentul cel mai public cu putință ca să mă
aresteze. Vrea să mă umilească, deși nu am făcut nimic rău.
