CAPITOLUL 46
Nu deschid imediat. Mă dau înapoi din ușă și îmi șterg mâinile de blugi.
Neliniștită, mă uit prin cameră.
Bate din nou.
— Dawn!
Vocea lui se aude prin ușa subțire ca și cum ar fi chiar lângă mine.
— Haide, Dawn. Deschide!
Mă duc la ușă. Dau la o parte lanțul de siguranță și apoi întorc cheia.
Caleb e acolo, cu părul castaniu ciufulit de vânt, deși nu a terminat maratonul 5K, și în mână are o pungă albă de hârtie, pe care nu o observasem. O aruncă spre mine.
— Ți-am adus asta, zice.
Mă dau la o parte să îi fac loc să intre în camera de motel. Închid ușa după el, o încui și pun iar lanțul.
— Ai văzut când au arestat-o? îl întreb.
Îmi aruncă un zâmbet.
— Daaa, am fost chiar acolo. Aș fi vrut să-i vezi fața, Dawn. A fost fantastic.
— M-am uitat toată ziua la asta, la știri.
Arunc o privire spre ecranul televizorului, acum negru.
— Mi-ar fi plăcut să o văd în continuu.
Caleb caută ceva în buzunarul pantalonilor și își scoate telefonul.
— E peste tot pe internet. Hai să mâncăm și pe urmă poți să-ți faci de cap.
Vreau să mă uit chiar acum, dar îmi e prea foame ca să-l contrazic. Cu o mișcare bruscă, desfac punga de hârtie și scot un sandvici cu piept de curcan și maioneză pe pâine albă. Caleb știe că îmi plac mâncărurile monocrome. S-a asigurat inclusiv că punga e și ea albă. Mă cunoaște așa de bine.
Culoarea mâncării e mai importantă decât crede lumea. Țestoasa verde este denumită astfel după ceea ce mănâncă. E esențialmente erbivoră și consumă mai ales alge și iarbă-de-mare. Hrana este cea care dă cartilajelor și grăsimii culoarea verde.
— Un singur sandvici? zic. Tu nu vrei nimic?
— Pe drum încoace am mâncat un hamburger, zice și ridică din umeri.
Lui Caleb nu-i pasă de chestii precum culoarea mâncării. Nu e ca mine.
El e normal. Mă rog, cât poate să fie de normal un tip care complotează să-i însceneze iubitei sale o crimă.
— Haide, mănâncă. Probabil că ești ruptă de foame.
Îmi înfig dinții în sandvici și aproape că îl sfâșii, de poftă ce mi-e.
Săptămâna asta nu am mâncat prea bine. Adusesem câte ceva de-ale gurii cu mine și le-am depozitat în frigiderul din cameră, dar, după cum am spus, îmi e frică să ies prea mult. Caleb nu a îndrăznit să vină la mine decât o dată
toată săptămâna ca să-mi aducă de mâncare. Așa că m-am hrănit cu o grămadă de chestii de la automatele de mâncare. Organismul meu suferă din pricina lipsei de nutrienți.
Caleb stă la capătul patului, ezitant, și privește prin încăpere cu fruntea plină de cute.
— Camera asta arată altfel.
— Am reașezat lucrurile.
Nu mă întreabă de ce, deși aș fi bucuroasă să îi explic faptul că mobila din camera asta de motel era aranjată absolut greșit. Am mutat comoda, minifrigiderul și lampa, să fie într-o ordine ascendentă a înălțimii. Am făcut și puțină curățenie, pentru că e clar că personalul de întreținere al motelului și-a cam neglijat îndatoririle. Dacă ar intra în baie, Caleb ar putea să
aprecieze felul în care am reorganizat produsele de toaletă pe care mi le-a adus.
Precum s-ar putea și să nu o facă.
— Ce-ai căutat în holul central? îl întreb, cu gura plină de carne de curcan și pâine albă.
Se încruntă.
— Ai sunat-o tu pe Natalie?
Obrajii îmi iau foc. Habar n-am avut că știe de asta. Știam că n-ar fi trebuit să o fac, dar am vrut să-i aud panica din voce. Mi-a plăcut grozav când a țipat la mine să o las în pace.
— Am ascuns numărul înainte să sun.
