Lucrurile s-au schimbat însă când eu am plecat la facultate.
Nu am mai putut să-i fiu alături celei mai bune prietene pe care o aveam.
Nu am putut să o mai apăr. Tot ce mai puteam face era să vorbim la telefon și atunci o asiguram că o să fie bine. Dar nu a fost suficient.
Mia suferea de o dizabilitate și niciodată nu considerat că ar trebui să se scuze sau să se rușineze de asta. Ceilalți copii râdeau de felul în care mergea în cârje, încercau să îi pună piedică – să o facă să cadă. Odată a căzut așa de tare pe coridor, că și-a ciobit un dinte din față. Și pe urmă au râs de ea pentru că zâmbea știrb.
Cel mai rău era când râdeau de felul în care vorbește.
Îmi plăcea mult vocea Miei. Aș da orice să o mai aud. Obișnuiam să
vorbim la telefon ore întregi și chiar dacă mi-a luat puțin să mă obișnuiesc cu asta, nu am avut niciodată probleme să o înțeleg. E drept că îngăima cuvintele – mai ales când era surescitată sau nervoasă – silabele i se contopeau una în cealaltă.
Natalie a născocit un mod cu totul dezagreabil ca să râdă de Mia. Urmau amândouă cursul de matematică și, de fiecare dată când Mia răspundea la vreo întrebare, Natalie și prietena ei cea mai bună, Tara Wilkes, maimuțăreau răspunsul în același fel bălmăjit. O făceau suficient de încet ca profesoara să nu le poată auzi, dar auzeau toți cei din jurul lor.
Asta le-a dat idei celorlalți copii. Și au început să facă așa la fiecare oră
de curs. Când Mia se plângea de asta, profesorii nu făceau nimic. Natalie ș i Tara nu pot să facă a ș a ceva, spuneau ei.
După câteva luni de tortură de acest fel, Mia a încetat să mai ridice mâna la ore.
Comunicam amândouă mai ales prin telefon pentru că eram departe, dar nu mi-a fost greu să observ că personalitatea Miei a suferit o schimbare.
Fusese întotdeauna un om puternic – mai puternică decât mine. Ea a fost cea care îmi spusese să nu plâng în fața nimănui. Natalie și celelalte fete au distrus- o. Îi auzeam durerea din voce.
Rezistă, îi spuneam. Liceul e pe sfâr ș ite.
Ș tiu, zicea. Crede-mă că mă străduiesc. Nu vreau să o las pe Natalie să
câ ș tige.
Nu știam ce să fac. M-am gândit să le telefonez părinților ei, să le spun ce se întâmplă, deși Miei nu i-ar fi plăcut deloc asta. Am mers chiar până
acolo, încât i-am trimis un e-mail fratelui ei, în speranța că el ar putea să
facă mai mult decât puteam eu. Până la urmă, însă, am crezut că Mia va reuși să treacă peste. La urmă, urmelor, trecuse deja de jumătatea ultimului an de liceu. Nu peste mult avea să fie la facultate și toate astea vor fi rămas în urmă.
Însă apoi a venit acea zi de Sfântul Valentin.
De când o știam eu, Mia era îndrăgostită de un băiat pe nume George.
Fuseserăm colege de școală cu el încă de la grădiniță și Mia fantaza despre cum o să se mărite cu el într-o zi, chiar dacă vorbea despre asta râzând.
George era un puști drăguț, din câte îmi dădeam eu seama. Nu era deosebit de frumos sau de popular sau atletic, deși nu era un paria, ca noi. Nu râdea niciodată de Mia și nici nu-și bătea jos de ea. O saluta când se întâlneau pe coridor. Era amabil.
Înaintea zilei de 14 februarie, Mia a primit câteva bilețele de la George.
Mi le-a citit la telefon. Erau exact genul de bilețele drăguțe pe care mă
așteptam să le fi trimis George, și am fost foarte bucuroasă pentru ea.
Simțeam că lucrurile iau în sfârșit o turnură favorabilă pentru prietena mea cea mai bună. Îmi doream la rândul meu, cu disperare, un iubit, chiar dacă
părea ceva imposibil, dar nu eram geloasă. Voiam doar ca Mia să fie fericită.
Abia când a venit Ziua Sfântului Valentin, Mia l-a abordat pe George, când l-a văzut în mână cu un trandafir roșu. A crezut că trandafirul e pentru
ea, dar era destinat unei alte fete, pe care George o plăcea. Mia nu îl interesase niciodată – nici atunci, nici altă dată. Biletele erau de la Natalie și Tara, care îi jucaseră o farsă – George nici nu avusese habar de ele.
Natalie pusese totul la cale. Și chiar dacă George a încercat să se poarte delicat, a explicat cât se poate de limpede că nu avea niciun fel de sentimente romantice pentru Mia și nici nu va fi cazul vreodată.
Două zile mai târziu, Mia și-a luat viața.
A înghițit un pumn de pastile și pe urmă și-a tăiat venele în baie. Când au găsit-o părinții ei, era deja moartă. În seara aceea mi-au telefonat să îmi dea vestea. O iubeam la fel de mult ca ei. Nu aveam să mai am niciodată o prietenă ca Mia.
Mia nu mai era. Și Natalie era singura vinovată.
Voiam răzbunare. Am încercat să îi conving pe părinții Miei să facă ceva
– să depună plângere împotriva lui Natalie. Nu exista însă nicio dovadă că
Natalie făcuse ceva rău. Era cuvântul ei împotriva unei fete care murise și pe Natalie o plăcea toată lumea. Părinții Miei nu voiau decât să lase totul în urmă. Las-o să se odihnească în pace, Dawn.
Nu puteam să fac asta. Eram prea furioasă. Mă ardea pe dinăuntru ura pentru Natalie Farrell. Am văzut-o cum a plecat la facultate și a avut de iubiți tipii cei mai sexy și cum și-a făcut o grămadă de prieteni și cum a făcut toate acele lucruri pe care Mia nu mai avea să le facă niciodată. Din cauza lui Natalie.
Nu puteam să fac nimic. Nimănui nu-i păsa, în afară de mine. Până și părinții Miei voiau doar să lase totul baltă.
Apoi, într-o bună zi, am găsit pe cineva care o ura pe Natalie la fel de mult. Cineva care o considera vinovată pentru că o ucisese pe Mia, la fel ca mine. Cineva care nu voia să lase lucrurile baltă la fel de ușor cum o făcuseră părinții ei.
