— Dawn, zice Caleb și oftează exasperat. Nu e ceva infailibil. Natalie ți-a depistat apelul până aici. Mi-a spus despre asta azi-dimineață. Dacă n-ar fi fost arestată, urma ca după-amiază să vină până aici. Îți dai seama cât de terminați am fi fost?
— Ah.
Poate că am fost nesăbuită când am decis să o sun. Dar nici Caleb nu e fără pată. Mi-a spus despre cum a torturat-o toată săptămâna cu țestoasa din ceramică de pe biroul ei, deși s-ar fi dus totul de râpă dacă l-ar fi prins în flagrant.
— Nu mai ești în siguranță aici, spune și se freacă pe ceafă. Am predat
camera și am achitat factura. Azi o să găsim alt loc.
— Bine.
O să fiu bucuroasă să plec din motelul ăsta sordid, deși sunt sigură că
nici locul următor nu va fi cu nimic mai bun. Serios, vreau să plec de tot din New England. Să merg spre sud. Caleb crede însă că ar fi prea periculos să
ne deplasăm acum cu mașina. În plus, ar arăta suspect ca el să renunțe brusc la slujbă. Trebuie să mai rămână puțin, apoi o să putem pleca.
Nu știu sigur unde. Eu am vrut mereu să trăiesc în sud. Acolo lumea e mai amabilă.
Îmi mănânc sandviciul în timp ce Caleb se urcă în pat, lângă mine. Nu aș
fi putut să fac asta fără el. Și-a jucat perfect rolul – merită un Oscar. Și a fost cu mult mai bine decât speram. Natalie și-a făcut-o cu mâna ei când a încercat să îl convingă să îi servească de alibi.
Nu știu cum a reușit să se prefacă atâta timp că e iubitul ei. Dar nu s-a culcat niciodată cu ea. Ajurat că nu a făcut-o.
Deschid televizorul în timp ce îmi termin sandviciul. Vorbesc despre cadavrul găsit în pădurea din Cohasset, al femeii omorâte în bătaie. Trupul lui Dawn Schiff. Sau așa cred ei.
— Mai devreme sau mai târziu, o să-și dea seama că nu ești tu, observă
Caleb.
— Știu.
— Doamne, bombăne. Care erau șansele, știi?
Se referă la coincidența apariției unui cadavru de femeie care e aproximativ de vârsta mea și care se pare că are fața atât de stâlcită de lovituri, încât au presupus că e vorba de mine. La știri au spus că avea toți dinții scoși, așa că nu s-au putut folosi radiografii dentare pentru identificare. Asta a înlesnit arestarea lui Natalie, dar, la final, nu o să mai conteze. Până la urmă, analiza ADN va arăta că femeia moartă este altcineva. Cadavrul acesta oarecare nu o va trimite la închisoare.
Caleb privește țintă la ecran.
— Cât de bolnav mintal trebuie să fie cineva, să facă asta?
— Sunt o grămadă de oameni bolnavi, îi spun. Ar fi trebuit să știi deja asta.
— Mda. Dar să fie bătut în halul ăsta, că nici nu mai e de recunoscut…
Pălește ușor.
— Și nici nu o caută nimeni, zice.
Îmi îndes pe gât ultima îmbucătură din sandviciul cu piept de curcan și fac semn cu capul spre telefonul pe care Caleb îl ține în mână.
— Arată-mi înregistrarea.
Are una deja pregătită, ceea ce mă face să cred că și el le-a privit obsesiv, așa cum făcusem și eu. Caleb o urăște la fel de mult ca mine. Și el a așteptat la fel de mult acest moment. Îl savurăm amândoi.
În filmarea respectivă, e un prim-plan cu fața lui Natalie în timp ce polițistul îi citește drepturile. I se văd buzele contorsionate urât. Fața îi devine roșie și apoi țipă ceva.
— Te strigă pe tine, remarc.
— Mda, răspunde Caleb, liniștit. Așa e.
Inspectorul o smucește de mâinile încătușate și Natalie se împiedică. E
condusă la mașina de poliție și e închisă. Acum plânge. Cu lacrimi mari și urâte. Și la nas are bule de muci, pe care nu și le poate șterge.
— Doamne sfinte, zic și mă uit la Caleb. Am reușit.
— Am reușit.
Rămânem așa o vreme, privindu-ne. Caleb e primul care se apleacă și își lipește buzele de ale mele. Îi apuc cămașa cu pumnii și îl trag mai aproape. Mă împinge pe salteaua învelită în plastic, cu cearșaful alb și fața de pernă cafenie, și se urcă deasupra mea, atent să nu-mi atingă bandajul de la încheietura mâinii.
— Am reușit, spun cu un suspin, în timp ce buzele îi coboară pe gâtul meu. Am reușit.
— Am reușit, șoptește în urechea mea. Dawn, te iubesc așa de mult.
— Și eu te iubesc.
Caleb mă sărută și îmi descheie bluza și nici măcar nu-mi mai pasă că
