așternutul are cu totul altă culoare decât fețele de pernă. Pipăie după
telecomandă, să închidă televizorul, dar îl prind de încheietură și nu îl las.
— Vreau să mă uit, îi spun. Ca fundal. OK?
Caleb îmi aruncă o privire mustrătoare, însă de-a lungul anilor i-am cerut destule lucruri ciudate. Nici nu este ăsta cel mai ciudat – nici pe departe.
Bărbatul ăsta a acceptat să doarmă într-un pat alături de nu mai puțin de douăsprezece țestoase de pluș.
— Mda. Nicio problemă.
Caleb îmi face lucruri atât de plăcute și le vreau așa de tare, dar nu pot să nu stau cu un ochi la televizor. Natalie apare iar. Stă cu fața la camera de
filmat, cu un zâmbet lipit de buze. Asta s-a întâmplat probabil înainte să fie arestată.
— Maratonul acesta e în onoarea Ameliei, îi spune reporterei.
În ciuda a tot, cuvintele ei mă umplu de o furie pârjolitoare. Cum îndrăznește să spună asta? Jigodie mincinoasă. Cum poate să spună lumii că Amelia a fost prietena ei cea mai bună și că totul e în onoarea ei?
Mă uit la noptiera de lângă pat, pe care se află bucata de hârtie scrisă
frumos de mâna mea, scrisoarea către singura și cea mai bună prietenă, pe care Mia o va recunoaște din prima. Închid ochii și rememorez cuvintele din ea, scrise cu pixul:
Dragă Mia,
Astăzi ai fi fost foarte mândră de mine.
Poli ț ia a arestat-o pe Natalie Farrell. Era la tâmpenia aia de maraton 5K ș i fix în fa ț a a zeci de camere de filmat i-au pus cătu ș ele la mâini ș i au luat-o. Să fi văzut ce mutră a făcut.
Sunt atât de mul ț i ani de când visez la asta. Caleb ș i cu mine am visat împreună la această clipă. Au fost momente când a avut îndoieli, când s-a întrebat dacă merită să trecem prin tot chinul, dar nu l-am lăsat să renun ț e. Eu nu aveam de gând să renun ț . Ș i împreună am reu ș it.
Acum, Natalie o să fie închisă pentru tot restul vie ț ii. Asta merită, de ș i, tehnic vorbind, o să fie pedepsită pentru o crimă pe care nu a comis-o. Totu ș i, de vreme ce se face vinovată de o crimă ș i a scăpat nepedepsită, pedeapsa e justificată.
Ț i-am spus că o să mă răzbun. Ț i-am spus că nu o s-o las pe Natalie să scape nepedepsită pentru că te-a ucis. Am făcut promisiunea în ziua mor ț ii tale ș i astăzi m-am ț inut de cuvântul dat.
Te iubesc. Nu te voi uita niciodată.
Cu sinceritate,
Dawn Schiff
CAPITOLUL 47
Amelia era numele primit la botez, dar prietenii îi spuneau Mia. Natalie nu avea de unde să știe asta, pentru că ea nu a fost niciodată prietena Miei.
Imaginea ei despre lume este foarte egocentrică. Dacă ceea ce se întâmplă
se află în afara bulei în care trăiește ea, atunci nu are habar de nimic.
Așa a reușit să muncească timp de nouă luni într-o boxă lângă mine, fără
să-și dea seama că noi două am fost colege de liceu, chiar dacă pentru scurtă vreme. Am crezut mereu că, până la urmă o să-și dea seama și o să
fiu deconspirată, dar nu s-a prins. Ca să fiu corectă, acum arăt cu totul altfel decât în liceu. Nu eram așa de slabă ca acum și aveam părul mai lung. Am fost și cu un an mai mare ca ea, pentru că în clasa a șasea Mia a lipsit aproape tot anul, după ce o pneumonie severă a ținut-o în spital luni întregi și a rămas cu un an în urmă. Iar Natalie se transferase de la o altă școală la începutul clasei a noua, așa că am fost colege doar un singur an, în ani diferiți.
Deși era fata cea nouă, Natalie a devenit regina liceului nostru. De mirare? Iar Mia… nu era. Mama ei a născut-o cu zece săptămâni mai devreme de termen și Mia a suferit toată viața de paralizie cerebrală. Mintal era perfectă, dar avea nevoie de cârje și proteze ca să poată merge. Vorbea poticnit, mai ales când era surescitată, și asta o jena teribil.
Eu am cunoscut-o în clasa întâi. Trebuia să ne alegem un partener pentru excursia cu clasa și mă uitam cum copiii se alegeau între ei, ca de obicei, iar eu rămâneam la urmă, să fiu pusă lângă un alt copil ratat, pe care nimeni nu-l plăcea – sau și mai rău, să merg cu profesoara. Așa că am fost surprinsă când fata cea nouă, cu cârje și proteze, a venit direct la mine.
Dawn, vrei să stăm împreună?
Eram atât de uimită, că la început nici n-am știut ce să spun. Chiar și la șapte ani, eram obișnuită să fiu exclusă din orice activitate. Nimeni nu mă
invita la petrecerea de la ziua de naștere, decât dacă era chemată toată clasa; chiar și atunci, găseau adesea un mijloc de a mă exclude. La început am crezut că Mia vrea să râdă de mine. Pe urmă i-am observat expresia sinceră, ochii ei mari, și mi s-a întâmplat ceva ce nu mai trăisem până atunci: O altă fată voia să fie prietena mea.
Bineînțeles că am spus da.
Mia a fost prietena cea mai bună care a existat vreodată – m-a făcut să
vreau să trăiesc. Eram teribil de singură înainte de venirea ei. Lumea râdea mereu de mine, iar Mia a trecut prin experiențe similare. Era ceva ce făcuse parte din viața noastră, a amândurora. Mama îmi spunea că o merit pentru că sunt o ciudată. Mia a avut norocul ca părinții ei să o susțină mai mult și avea un frate mai mare care o îngrijea. Speraserăm că lucrurile se vor schimba în bine odată ce devenim adulte, dar am acceptat faptul că unii copii pot să fie nemiloși. Și când eram împreună, lucrurile nu mai păreau să
fie chiar atât de rele.
Mai ales pentru că ne luam apărarea reciproc.
De exemplu, în clasa a treia, când Jared Kelahan râdea în continuu de Mia, l-am împins de pe scara în spirală – să fiți siguri că asta l-a oprit să o mai necăjească. Și când Duncan Albright îmi zicea nonstop Fata Țestoasă, Mia i-a vărsat apă pe pantaloni și a lansat zvonul, devenit foarte popular, că
băiatul se scăpa în pantaloni. Întotdeauna ne apăram una pe alta.
