Caleb.
Fratele Miei.
CAPITOLUL 48
NATALIE
Pentru că sunt arestată, am dreptul la un avocat din oficiu. Chestia deșteaptă ar fi să îmi angajez un avocat personal, dar stau incredibil de prost cu banii în clipa asta și aș vrea să păstrez suma de care dispun totuși ca să ies pe cauțiune. Așa că accept avocatul din oficiu.
În acest moment, urmează să am o întrevedere cu avocatul meu. M-au adus într-o cameră pentru interogatoriu, luminată de un bec exagerat de puternic, atârnat fix deasupra capului meu, și de patruzeci și cinci de minute stau pe un scaun incomod, din plastic, și aștept un avocat pe care îl cheamă Archibald Ferguson și care sunt din ce în ce mai convinsă că nu o să apară în veci. Ce păcat că nu am bani să-mi plătesc un avocat al meu.
Sunt sigură totuși că în constituție sau undeva se spune că am dreptul la un avocat. Nu pot să spună pur și simplu că mi-au dat unul și să se spele pe mâini cu asta.
În sfârșit, ușa camerei de anchetă se dă brusc de perete, dar îmi stă inima în loc să văd că nu e decât un adolescent. Probabil vreun stagiar care lucrează la secția de poliție, îmbrăcat cu vreun costum de-al lui taică-său, prea mare. Oricum, o să profit de ce am.
— Pot să primesc niște apă? îl întreb. Mi s-a uscat gâtul de tot. Și crezi că ai putea să îi întrebi cât mai durează până apare și avocatul ăla al meu?
Băiatul își drege vocea.
— De fapt, eu sunt avocatul dumneavoastră.
Mă uit țintă la puști și toate gândurile despre gâtlejul meu uscat de sete îmi dispar imediat din cap. Trebuie să fie o glumă. Ăsta e doar un copil.
Nici nu pare să fie destul de matur ca să-i fi dat tuleiele în barbă. Cum să fie avocat? Cum să fie el avocatul meu?
— Poftim? exclam, revoltată.
— Eu sunt avocatul dumneavoastră, repetă tipul, deși nici a doua oară
când o spune nu mi se pare mai plauzibil. Mă numesc Archie Ferguson.
Îmi întinde o mână albă și fină, dar nu i-o strâng.
— Câți ani ai?
Tresare.
— Douăzeci și cinci, zice.
Probabil că e mai bine decât ce crezusem la început că e. Dar nu cu mult mai bine. Puștiul ăsta nu arată deloc ca și cum ar fi capabil să apere pe cineva acuzat de crimă. Mai degrabă ai zice că locul lui e la un McDonald’s Drive Thru.
— Și ești avocat?
Dă mândru din cap.
— Am absolvit în iunie.
Super. E avocat de cinci luni. Vreau să-mi îngrop fața în palme și să
izbucnesc în plâns. Reușesc totuși, nu știu cum, să îmi țin firea.
Ferguson se așază pe scaunul din fața mea. Are un costum de haine cu cel puțin două mărimi prea mare pentru statura lui subțiratică – probabil că
e al tatălui sau al fratelui său mai mare. O să mai crească, presupun. Până
atunci, însă, eu o să iau o condamnare între douăzeci și cinci de ani și pe viață.
— Domnișoară Farrelly, începe el, haideți să vorbim despre cazul dumneavoastră.
— Farrell, zic și mă uit la el peste masa aproape comic de mică. Numele meu e Farrell.
Ferguson se încruntă. Se uită la maldărul de hârtii din fața lui și începe să le frunzărească.
— Farrell? Sunteți sigură? Am crezut…
— Doar îmi cunosc numele.
— Corect. Așa e, desigur.
Vocea i se gâtuie, pentru că pare să fie încă la pubertate.
— Mă scuzați, domnișoară Farrell.
Nu îi răspund nimic.
— Deci…
Ridic o sprânceană.
