rămână tot weekendul înțepenită în celula aia.
Iau foaia de hârtie pe care am lăsat-o lângă pat. I-am scris Miei o scrisoare de mână, pentru că acum e-mailul nu mai este o opțiune. Mai sunt încă unele lucruri pe care trebuie să le spun și vreau să le trec pe hârtie. Din considerente pragmatice, aceasta va fi ultima scrisoare pe care i-o scriu.
Mă întind după telecomandă și mai caut un canal de știri. Vreau să văd din nou cum e arestată Natalie. Când o să pun din nou mâna pe un calculator, o să-mi fac din poza asta fundalul de ecran.
Îmi ghiorăie stomacul. Tot ce am mâncat a fost mica rezervă de alimente pe care am depozitat-o în minifrigiderul din cameră, deși aici există și niște automate cu mâncare, afară. Ușa mea dă direct în exterior și nu trebuie să
trec pe lângă alți oameni ca să ajung la ele. La micul-dejun am mâncat o pungă cu Doritos. Nu ard de nerăbdare să mănânc pufuleți cu brânză la prânz.
Încerc să nu mă aventurez prea departe de motel. Am o perucă banală pe care o folosesc să-mi ascund părul. Unii oameni își taie părul când nu vor să fie recunoscuți, dar al meu e deja tuns la jumătate de centimetru de piele.
Așa că singura alegere a fost o perucă. O perucă ieftină, de la care mă
mănâncă insistent capul, dacă o port mai mult de cinci minute. Ca să pară
reală, peste ea mi-am pus o șapcă de baseball.
În ultimul timp, totuși, chipul meu a apărut pe la toate emisiunile de știri. Mai ales azi, după ce Natalie a fost arestată de dimineață. E prea periculos să ies, chiar și deghizată. E un risc pe care nu merită să mi-l asum.
Nu pot îngădui să fiu descoperită. A fost destul de greu să fac astfel încât Natalie să fie arestată. Nu pot să distrug totul, când am ajuns atât de aproape.
Natalie trebuie să plătească. Dacă nu o fac eu, nimeni altcineva nu o va face.
Știrile încep cu o introducere despre mine. Despre viața lui Dawn Schiff.
Nu că s-ar cunoaște cu adevărat ceva despre mine, în afară de lucrurile de bază. Unde am crescut, unde am făcut liceul și facultatea, că nu sunt căsătorită și nu am copii. Sunt câteva fotografii cu mine, vechi și deloc măgulitoare, oferite fără îndoială de mama.
Fotografia principală, pe care o arată întotdeauna la știri, este cea de pe cardul de acces de la serviciu. Nu am arătat niciodată bine în fotografii, dar asta e din cale-afară de urâtă. Am părul lipit de cap, pentru că făcusem duș
cu puțin timp înainte, iar ochii îmi sunt larg deschiși, de parcă aș fi văzut o stafie. Arată ca o poză proastă de identificare de la poliție.
Mă întreb cum o să arate Natalie în poza ei de identificare. În cazul ăsta nici măcar ea nu poate să scoată o poză bună. Chiar dacă e frumoasă. Mereu a fost frumoasă. Poate că, dacă nu era, ar fi fost un om mai bun.
Acum televiziunea o arată pe mama. Nu pot să cred că a fost de acord să
apară în fața camerei de filmat și să admită că noi două suntem rude. În lacrimi, vorbește despre faptul că vrea să se facă dreptate pentru moartea mea.
Mă uit la chipul marnei de pe ecranul televizorului și aștept să simt ceva. Vinovăție sau remușcare.
Nu. Nimic.
Mama nu m-a susținut niciodată, nici măcar o singură zi din viața mea.
Când eram mică, tot ce dorea era să nu o mai fac de râs. După ce am crescut, nu a interesat-o decât să îi trimit cecurile alea în fiecare lună. Dacă
o să dispar de tot, e posibil să se simtă tristă, ocazional, dar o să fie fericită
să primească banii pe care i-am lăsat pentru ea în contul meu din bancă. Nu îi pasă de mine mai mult decât îmi pasă mie de ea. Și, dacă ar fi știut ce pun la cale, m-ar fi turnat ea însăși.
Mă împing mai sus în pat și încheietura mâinii stângi îmi zvâcnește. O
țin bandajată de luni, când mi-am făcut tăietura în urmă căreia a curs tot acel sânge pe pardoseala din living. A trebuit să fiu foarte atentă. Dacă mă
tăiam prea adânc, se termina cu viața mea.
Aud un zgomot surd care vine dinspre ușa mea și mă ridic, crispată.
Sunt la etaj, dar pereții sunt ca hârtia de subțiri și ferestrele parcă ar fi făcute din folie alimentară. Nici căldură nu este și toată noaptea trecută am stat și am tremurat sub pătura aia de poliester subțire (și albastră!). Nu zice nimeni că răzbunarea ușoară.
Închid televizorul și mă duc la fereastră. Un Ford verde parchează chiar în dreptul recepției. Îmi împing ochelarii pe nas și mă uit pe geam.
Șoferul Fordului deschide portiera de pe partea lui și coboară. Îl recunosc imediat.
E Caleb McCullough.
Trag jaluzeaua să îmi ascund parțial fața în timp ce îl urmăresc. Se duce direct spre holul principal și dispare înăuntru. Rămân în picioare, la geam, întrebându-mă ce se întâmplă. Ce caută Caleb aici?
Mi se strânge stomacul. Doar am fost așa de atentă.
După vreo zece minute, Caleb iese din hol. O ia la stânga și merge în direcția camerei mele. Se oprește în dreptul scărilor care duc la etaj. Apoi începe să urce.
Fac un pas înapoi de la fereastră. Ce se întâmplă? Ce caută Caleb aici?
Apoi dispare din raza mea vizuală. Probabil că a ajuns la etaj. Îi aud pașii pe culoar, tot mai tare. Și apoi…
Trei bătăi puternice în ușa mea.
E aici.
