de mai puțin de două luni. E mai degrabă o cerere pentru o relație de șase luni.
— Și e în ordine.
— Serios?
Dau din cap.
— Poliția a fost la mine aseară și s-a uitat prin casă.
E un mod foarte diplomatic de a descrie în ce hal mi-au vandalizat casa.
— Dar și-au dat seama că nu am nicio legătură cu uciderea lui Dawn.
Poate că acum o să se poată concentra să găsească adevăratul vinovat.
— Sper și eu.
— Încă ceva…
Ridic telefonul și i-l arăt.
— În ultimele zile am tot primit niște telefoane ciudate de la numere ascunse. Din ziua în care am fost acasă la Dawn. Până la urmă, am folosit o aplicație ca să aflu numărul și se pare că apelurile vin de la un motel din Rhode Island.
— Pe bune? Ce ciudat.
Îi arăt adresa din telefonul meu.
— Nu ți se pare cunoscut, nu?
— Nț, zice și se uită la adresă cu ochii mijiți. De ce ți-ar telefona cineva de la un motel oarecare?
— Habar n-am, dar…
Mă uit iar la numărul de telefon și la adresă.
— Trebuie să aibă vreo legătură cu tot ce se petrece. După ce se termină
maratonul ăsta, iau mașina și mă duc acolo.
— Bună idee, zice și dă din cap. O să vin și eu cu tine.
Mă uit la el și ridic dintr-o sprânceană.
— Vrei să mergi cu mine tocmai până în Rhode Island?
Zâmbește.
— Sigur. Dacă nu te deranjează și îmi dai voie să vin și eu.
Nu pot să nu îi zâmbesc la rândul meu. Ar fi drăguț să îmi țină
companie. Și după cum s-a purtat Seth cu mine ieri, lucrurile sunt cu adevărat încheiate în relația respectivă. Nu va mai exista nicio altă tură
singulară, asta e clar. Nu pot să cred că mi-am pierdut timpul cu nesimțitul ăla, care e în continuare al dracului de însurat, când am un iubit căruia îi pasă cu adevărat de mine.
Îl trag în joacă de marginea tricoului.
— Și poate diseară luăm o cină de împăcare, în locul celei pe care am ratat-o aseară?
— Așa să fie, zice și privirea i se luminează.
Cu coada ochiului, zăresc echipa de la televiziunea de știri instalându-și camerele de filmat. Fantastic – echipa a sosit exact la timp. Am vreme destulă să dau un interviu scurt în care să explic scopul acțiunii caritabile și pe urmă pot să prindă și începutul cursei.
Sunt vreo doisprezece oameni veniți să alerge azi. Inițial, erau vreo cincizeci de persoane la care mă așteptam să participe, dar se pare că
povestea cu Dawn i-a ținut acasă. Mă doare, pentru că un număr mare de participanți ajută la o mai mare sensibilizare a publicului față de acțiunea caritabilă, dar oricum, banii pentru donație sunt strânși. Sunt dedicați Ameliei – nu pot să uit asta. Și chiar dacă unii dintre alergători au rămas acasă, se adună o mulțime considerabilă care vrea să urmărească începutul cursei.
Cu fața la public, îmi silesc buzele să zâmbească. Nu sunt chiar într-o dispoziție zâmbitoare, dar dacă îmi păstrez surâsul pe chip, poate că o să
încep să mă simt mai bine. Flutur din mână către spectatori și un bărbat masiv, care poartă unul dintre tricourile noastre, îmi face cu mâna.
Atunci observ pe cineva în spatele lui. Un chip cunoscut. Recunosc părul castaniu, sârmos, și fața prelungă.
Să fie oare so ț ia lui Seth? Ce caută aici?
— Bună, Natalie!
Maria Monteiro, de la echipa de știri, îmi face cu mâna și sunt silită să
