Poate că el este acela care mi-a plantat țestoasa din ceramică între rufe.
— Râdeți de mine, bolborosesc eu. Cum puteți să… Nu am făcut nimic!
Pe ce temei?
Santoro nu îmi oferă nicio explicație. Și nu e o glumă. Își scoate cătușele și, până să mă dezmeticesc eu, mi le pune la mâini. Metalul rece îmi rănește pielea și picioarele mi s-au transformat într-o peltea. Sunt vag conștientă de faptul că mi se citesc drepturile.
Caleb vine în fugă. Îi surprind privirea și pare complet îngrozit.
— Natalie! îl aud strigând.
— Caleb, gâfâi.
Mulțimea e din ce în ce mai zgomotoasă și zeci de camere de luat vederi se ațintesc asupra mea.
— Adresa pe care ți-am arătat-o… Trebuie să mergi acolo pentru mine.
Te rog!
— Natalie…
— Te rog! reușesc să îngaim.
Santoro mă smucește de braț. Mă conduce spre o mașină de poliție, să
mă ducă la secție și să mă arunce în închisoare. Nu mai pot să fac nimic să
opresc toate astea. Nu știu de ce, dar cineva mi-a înscenat totul și a făcut o treabă cu adevărat temeinică.
Viața mea, așa cum o știam, s-a încheiat oficial.
PARTEA A II-A
CAPITOLUL 45
DAWN
Unul dintre animalele cele mai înfiorătoare din lume este țestoasa chinezească cu carapace moale.
Nu arată chiar așa de înfricoșător. Nici măcar nu are carapacea obișnuită
a țestoaselor. Seamănă puțin cu o clătită americană, cu capul și labele ieșite în afară. Dar să nu vă lăsați păcăliți – poate să fie letală. Se ascunde în nisip, fără să se clintească, și își așteaptă răbdătoare prada. Gata să atace cu ciocul ei ca lama.
De asta ai nevoie ca să-ți prinzi prada. De răbdare.
Avem cu toții de învățat de la țestoasa chinezească cu carapace moale.
Toată dimineața m-am uitat la știri. Iar și iar.
Nu mă mai satur să le privesc. Momentul în care inspectorul iese din mulțime și îi spune lui Natalie că e arestată. Privirea îngrozită din ochii ei când îi pune cătușele la mâini. Echipa de televiziune era acolo să
înregistreze maratonul, dar au obținut mai mult decât se așteptau. Au fost martori la cea mai mare știre din South Shore.
Mi-aș fi dorit să mai am telefonul. Fac pariu că sunt filmări cu arestarea lui Natalie peste tot pe YouTube și aș putea să mă uit la ele la nesfârșit, până când îmi sângerează ochii. A trebuit totuși să îmi las telefonul acasă.
Nu am avut încotro.
Trebuia să pară totul real.
Mă ridic mai mult în capul oaselor, rezemată de patul dublu, și strâng la piept țestoasa de pluș. Numele ei e pur și simplu Țesty. Ce pot să spun –
aveam patru ani când i-am ales numele. Țestoasa asta este unul dintre puținele lucruri pe care le-am luat cu mine de acasă. A fost riscant, pentru că cineva ar fi putut să îi observe lipsa, dar a meritat. Dorm cu plușul acesta în fiecare noapte, de când eram la grădiniță. Nu puteam să o las în urmă.
Și așa a fost destul de rău că a trebuit să o las pe Junior acasă. Sper că e OK.
Patul ăsta e extrem de incomod. Acasă, am o saltea din spumă cu memorie, cearșaf cu 270 de noduri, și o pilotă din puf de gâscă. Știu că la motel paturile nu au cum să fie la fel de confortabile ca acela cu care sunt eu obișnuită, însă ce mă deranjează cel mai mult nu e calitatea slabă a cearșafurilor… sau protecția din plastic a saltelei, care o face tare ca piatra și în același timp plină de ghionturi.
Nu, ce mă enervează la culme e faptul că cearșafurile și fața de pernă au culori cu totul diferite. Da, m-ați auzit corect. Cearșafurile sunt albe, dar fața de pernă e un alb-gălbui, un cafeniu, practic. Și mai oribil încă, cuverturile sunt albastre! Mi se face pielea de găină numai când mă uit la ele.
Acasă e totuși limpede că nu mă pot întoarce.
Mi-e dor de casa mea. Îmi lipsește patul meu cu cearșafuri albe, fața de pernă albă și cuvertura albă. Pe de altă parte, merită. Merită absolut totul.
Oricum, patul ăsta e sigur mai bun decât orice loc în care Natalie o să
doarmă la noapte. Se știe că celulele de la pușcărie nu sunt din cale-afară
de plăcute. S-a nimerit așa de bine că au arestat-o într-o sâmbătă. O să
