Ai dreptate, recunoscuse el. Nu ș tiu ce m-a ș face fără tine.
Apoi am observat că se uită la mine și zâmbește într-o parte. Nu prea știam la ce se gândește, până când a răbufnit brusc: Dawn, e în ordine dacă
te sărut?
Am fost uimită. Observasem că se poartă altfel cu mine, dar asta era ceva cu totul neașteptat. Nimeni nu mă mai sărutase vreodată. Eram totuși profund impresionată că îmi ceruse permisiunea și asta m-a făcut să spun da.
A fost primul meu sărut. Și a fost mult mai bine decât îmi imaginasem vreodată că va fi. A fost primul din multe altele și abia după ce ne-am sărutat de încă vreo zece ori, Caleb a încetat să îmi mai ceară voie.
Apoi, nu știu cum, m-am îndrăgostit de el.
Și el mă iubește. Înainte de toată povestea cu Natalie, spunea să ne căsătorim. Vrea să se însoare cu mine, chiar dacă sunt… eu. Până la urmă
sunt sigură că va fi dezamăgit. Mia mă acceptase exact așa cum sunt, dar am bănuiala că el vede în mine ceva ce nu există.
Mai îngrijorător este că, pe măsură ce se îndrăgostea tot mai mult de mine, pe atât părea să se disipeze ura lui față de Natalie. Nu prea mai vorbea de ea. Nu mai voia să se răzbune. A fost acum atât de mult timp în urmă, începuse să spună. Atunci am știut. Trebuia să o facem acum, înainte ca lui să îi dispară complet dorința de a se răzbuna.
— Ar trebui să pornim cam într-o oră, zice.
Are aceeași voce somnoroasă care mă face să cred că nu vrea deloc să
plecăm peste o oră.
— Am găsit un alt motel unde putem să mergem, la vreo cincizeci de kilometri spre sud, de aici.
— OK.
Își reazemă capul pe umăr și continuă:
— Mă gândeam că aș putea să-mi petrec noaptea cu tine. Cred că nu e niciun pericol.
— Crezi?
— Hai să trăim periculos, zice și clipește repede.
Nu prea pot să-l contrazic, după ce am făcut gestul prostesc de a-i telefona lui Natalie de la motel. Și chiar aș vrea să rămână peste noapte.
Motelurile astea sunt înfricoșătoare după lăsarea întunericului.
— Mă întreb dacă și-au dat seama că ăla nu e cadavrul meu, zic, gânditoare. Nu am văzut să se fi spus ceva la știri.
— Dacă nu au făcut-o, sunt sigur că o vor face în curând. Presupun că a trebuit să facă teste ADN, pentru că avea fața așa de zdrobită. E nevoie de timp pentru ele.
— Presupun că da.
Caleb își freacă barba țepoasă.
— E o coincidență fantastică, nu crezi? Adică, o față de aceeași vârstă
cu tine, apare fix în același moment.
Repetă mereu asta. Vorbește încontinuu despre ce coincidență ciudată.
Dar nu e chiar atât de ciudat. Mii de femei sunt ucise în țara asta în fiecare an. E o coincidență. Nu e nevoie să-mi arunce priviri ciudate când o spune.
— Pentru cât timp crezi că o să intre la pușcărie? întreb, pe gânduri.
— Mult timp, fac pariu.
— Zici?
— Clar. Păi, e o acuzație de crimă.
Îmi mușc buza de jos.
— Dar de îndată ce testele ADN o să arate că femeia moartă nu sunt eu, nu va mai exista un cadavru. Nu o pot închide pe viață dacă nu există
cadavrul, nu-i așa?
— Ei, doar nu putem face nimic pentru asta, nu?
— Presupun că nu.
Caleb își apleacă fruntea într-o parte, să mă poată săruta. Mi se strânge stomacul și încerc să alung gândul care mi s-a strecurat în minte cam de o lună încoace, oricât de mult aș încerca să nu mă las provocată. E greu totuși să nu mă gândesc la asta.
A sărutat-o. A sărutat-o pe Natalie.
La început nu am crezut că e mare lucru. Dar acum, de fiecare dată când își lipește buzele de ale mele, mi-l imaginez sărutând-o. I -am văzut cum se sărută. Și dacă nu aș fi știut exact cum stau lucrurile, aș fi zis că lui Caleb i-a plăcut. Probabil că, dintr-o anume perspectivă, chiar i-a plăcut. Sunt sigură că Natalie sărută foarte bine. A avut o grămadă de experiențe.
