Natalie e terminată. Nu are cum să nu fie condamnată pentru crimă.
Caleb mă ia de mână. Își împletește degetele cu ale mele. O dată am văzut-o pe Natalie ținându-l așa de mână.
— Nu ești supărată cu adevărat pentru asta, nu?
— Nu, e în ordine, îl mint eu. Ar trebui să ne punem în mișcare în curând.
Caleb înclină din cap. Ne ridicăm amândoi din pat și începem să ne îmbrăcăm. Avem noroc că Natalie i-a spus că mi-a identificat apelurile telefonice. Dacă nu o făcea, puteam să distrugem totul. A fost cât pe ce.
Nu am de gând să mai risc. Totul trebuie făcut exact conform planului.
CAPITOLUL 50
NATALIE
Niciodată nu mi-am petrecut noaptea la pușcărie.
Evident. Nu sunt genul de persoană care să fie săltată de poliție. Nu mă
îmbăt și nici nu mă dau în spectacol în public. Nu mă droghez. În general, respect toate legile, la literă.
Cu toate acestea, uite unde sunt.
E inuman să fii ținut astfel, într-o cușcă. Mă face să mă simt mai degrabă ca un animal, nu ca om. E sufocant. Claustrofobic.
Stau într-o celulă minusculă, împreună cu o altă femeie. Nu e cu mult
mai solidă ca mine, dar e absolut înspăimântătoare. Are urme de la varicelă
pe tot chipul și o cicatrice care îi crestează în două una dintre sprâncene. E
tatuată peste tot. Chiar și pe gât. Am încercat și eu o dată să-mi fac un tatuaj și m-a lăsat curajul – și era vorba doar de o inimă mică pe omoplat.
Cât de tare trebuie să fii să lași pe cineva să-ți tatueze un craniu uriaș pe gât?
Când a venit ora de culcare, au stins luminile din celulă, dar au rămas aprinse pe culoarul de dincolo de gratii. Becurile astea fluorescente pâlpâie încontinuu – e chiar mai rău decât cu cele de la birou, nu pot să dorm cu ele, dar nici nu pot să le cer să le stingă – plus că celula asta ar fi și mai înspăimântătoare într-o beznă totală. Și duhoarea de urină e atât de copleșitoare, încât ajung să vreau să respir doar pe gură. Carnea cenușie și de provenință misterioasă pe care am mâncat-o la masa de seară îmi chinuie stomacul.
Când am ajuns aici, mi-au oferit varianta de a-mi schimba tricoul de la maraton și colanții cu o salopetă. La momentul acela mi se păruse o idee bună. Acum însă regret. Pielea mă mănâncă îngrozitor de rău de la ea. Nu știu dacă e de la detergent sau altceva. Acasă folosesc detergent fără
alergeni, dar presupun că nu există așa ceva la spălătoria închisorii.
Cel puțin există un pat în celulă și deci nu trebuie să dorm pe jos, dar tot pe acolo e. Pe pat pare să fie o saltea, dar nu e cu mult mai bună decât un sac de dormit.
Și e groaznic de frig. Nu mi-au dat decât o pătură de lână subțire ca foaia de hârtie și e probabil și mai iritantă decât salopeta, dar și-așa sunt indecent de recunoscătoare că o am. Nici măcar nu pricep de ce e așa de frig. Nu e încă iarnă. Probabil că e mai frig aici, înăuntru, decât e afară.
Nu vreau decât să dorm. E oare o speranță exagerată?
— Hei. Tu.
Întorc capul în direcția celuilalt pat din celulă. E femeia cu tatuajele pe gât.
— Ce-i?
— E frig aici, zice.
— Știu.
Tremur sub pătura de lână care îmi dă mâncărimi.
— E groaznic de frig. Crezi că am putea să-i spunem gardiencei?
Femeia începe să râdă.
— Daaa, și ce crezi că o să facă? Să dea termostatul mai sus?
— Nu știu.
— Ascută, am nevoie de pătura ta.
Mă fâțâi pe chestia aceea numită eronat saltea.
— Cum adică?
— Adică, mi-e frig. Îmi trebuie pătura ta.
— Păi atunci aș rămâne eu fără pătură.
— Mă doare-n cot.
