Mereu m-am întrebat care e genul lui. Eu nu sunt genul nimănui. Cred că
mă iubește, dar asta în pofida, mai degrabă decât grație, felului în care arăt.
Nu știu cu ce fel de fete a ieșit Caleb înainte de mine. Mă întreb dacă are o slăbiciune pentru blonde. Majoritatea bărbaților au.
Dacă Mia ar fi fost de față, ar fi putut să răspundă la întrebare. Îl adora pe Caleb și știa absolut totul despre el. Obișnuia să-l pomenească mereu în discuții, accidental, de exemplu când îmi spunea că emisiunea TV la care ne uitam era preferata lui sau că el a învățat-o să ascundă sub pernă fasolea grețoasă servită la cină. Pe vremea aceea nu eram prea interesată, dar acum mi-aș dori să fi ascultat mai atentă la ce îmi spunea despre el. Mi-aș dori să
mă fi dus la cina de Ziua Recunoștinței la care mă invitase Mia, când
Caleb, venit acasă de la facultate, o adusese cu el și pe iubita lui.
Când eu și Caleb ne-am reîntâlnit, fata aceea era demult istorie, dar tot mă întreb cum arăta. A plăcut-o suficient de mult, încât să o aducă acasă de Ziua Recunoștinței. Mă întreb dacă, la fel ca Natalie, avea părul blond, ochii albaștri și niciun pic de inimă.
Mă întind pe salteaua tare a patului de motel, rezemată de cea mai plată
dintre perne.
— Crezi că ar putea să ia închisoare pe viață?
— Poate. Probabil că da.
— Poate sau probabil că da?
— Probabil că da.
— Dar… zic și mă fâțâi pe salteaua incomodă. Nu există un cadavru.
Crezi că o pot condamna în lipsa unui cadavru?
— M-am documentat în legătură cu procedurile. Procurorii pot să
condamne pe cineva dacă au suficiente dovezi care să demonstreze că
victima e moartă. Cum ar fi: lipsa de comunicare, lipsa activităților recreative și a operațiunilor bancare, abandonarea locuinței. Și, desigur, un loc al crimei dovedit. Noi am avut grijă de toate astea.
— Așa e, dar va fi mai dificil să o condamne în lipsa unui cadavru.
— Mai dificil, totuși există o șansă foarte mare.
— Ar fi însă o șansă și mai bună dacă ar exista cadavrul.
Caleb se oprește din scotocitul prin geanta lui și ridică ochii spre mine.
— Dawn, începe să mă supere pe bune că nu încetezi să vorbești despre asta. Nu există un cadavru pentru că tu ești în viață.
— Dar…
— Nu o să existe niciun cadavru. Niciodată.
Nu pot să îl contrazic, argumentul lui e valabil. Nu pot însă să îmi alung gândul că el nu s-a implicat în planul nostru la fel de mult ca mine. Nici nu a fost de acord, la început. Când i-am propus, s-a uitat la mine ca la o nebună. Natalie i-a împins sora la sinucidere și el era dispus să uite totul, pur și simplu. Dacă aș fi fost de acord, probabil că m-ar fi dus bucuros înapoi la Dorchester și ar fi declarat la poliție că sunt vie și nevătămată.
— Vreau doar să fiu sigură că o să plătească pentru ce a făcut, îi murmur.
Caleb se așază lângă mine și salteaua scoate un scârțâit.
— Știu, zice. Și eu vreau asta. Dar am făcut tot ce puteam. Nu cred că
merită să riscăm în plus.
— Mda.
Îmi ia mâna într-a lui.
— Ești de acord, nu? zice.
— Ăăm…
— Dawn, insistă Caleb și mă strânge zdravăn de mână. Spune-mi că ești de acord. Că nu ai de gând să faci vreo prostie.
— Caleb…
— Promite-mi. Să-mi promiți că nu ai de gând să mai faci nimic.
Promite.
— Bine. Sunt de acord, spun și îmi trag mâna dintr-a lui. Oricum, ce crezi că o să fac?
Mă privește mustrător.
