— Nu vreau să mă gândesc.
Se întoarce la geanta lui, iar eu iau din nou telefonul și derulez articolele. Adevărul este că doar îi spun ceea ce vrea să audă. Caleb nu se prinde. Pentru mine, nu e nimic mai important decât acest plan. Nimic nu e mai important decât să răzbun moartea Miei. Nici măcar el.
Nici măcar eu.
CAPITOLUL 52
NATALIE
Mă simt ca un zombie umblător și nu am niciun chef să vorbesc cu părinții mei. Dar, după spusele unui gardian, ei sunt la telefon.
Într-un fel, totuși, părinții mei sunt singura speranță pe care o am. Nu am bani destui în bancă să îmi plătesc singură cauțiunea și să ies din pușcărie. Așa că, dacă nu îi conving să îmi împrumute ceva fonduri, o să
încremenesc aici, până la proces.
Nu mă atrage deloc ideea asta.
Gardianul mă conduce la un grup de telefoane fixate de perete. Mă uit la șirul de aparate, fără să știu sigur ce am de făcut. Îmi întorc privirea spre gardianul chel, care nu îmi dă niciun fel de indicații.
— Ăăm. Ce ar trebui să fac?
— Ridici receptorul și vorbești, se răstește omul la mine.
Aș vrea să mă iau de el, să-i spun că știu și eu cum funcționează un telefon, dar presupun că asta nu mi-ar ameliora situația. Apoi observ că unul dintre receptoare e ridicat din furcă și stă pe o tejghea, dedesubt. Iau receptorul și îl simt lipicios în mână.
— Alo? zic în receptor, răgușită.
— Natalie!
Mama vorbește mult prea tare, ca de obicei.
— Natalie, ești bine?
Sunt la închisoare. Ce dracu’ își închipuie?
— Sunt bine.
— Te hrănești? Există mâncare acolo?
— Da, sigur că există mâncare. Nu este un lagăr de exterminare.
Mama e obișnuită cu replicile mele tăioase la telefon, așa că rămân surprinsă când izbucnește în plâns. Asta îmi ridică și mie un nod în gât.
— Natalie, cum ai putut să faci așa ceva? suspină mama.
Privesc receptorul, șocată. Cum poate să creadă că sunt vinovată? A fost destul de rău că Seth a crezut că am furat din banii companiei. Acum, propria mea mamă crede că sunt o ucigașă?
— Mamă, nu eu am făcut-o, îi șoptesc.
— Vai, Natalie.
— Nu sunt vinovată! Cum poți să crezi așa ceva?
— Trebuie să recunoști, zice mama, trăgând de nas. Este exact genul de lucru pe care l-ai face tu.
Nici nu știu ce să-i răspund. Este genul de lucru pe care l-a ș face eu?
— Adică, continuă mama, când erai mai tânără, au existat toate acele incidente. Îți amintești de fata aia pe care ați hărțuit-o, tu și prietena ta, Tara… și care s-a sinucis?
Întotdeauna pomenește de asta. Nu pare să conteze că am înființat o asociație caritabilă în onoarea Ameliei. Sunt în continuare fata care a împins-o la sinucidere. Dar ar trebui să se spună că poliția nici nu a luat în calcul să îmi aducă vreun fel de acuzații. Abia dacă m-au chestionat.
Am încercat să-mi repar greșeala. Când eu și Tara i-am scris Ameliei acele mesaje false de Sfântul Valentin, nu crezuserăm nicio clipă că ele o vor determina să se sinucidă. Părea să fie cu mult mai puternică. O
luptătoare. Toată lumea a fost așa de șocată când și-a luat viața. Și de atunci am încercat mereu să fac ce trebuie. Să compensez gestul acela
tâmpit pe care l-am făcut când eram prea tânără să fiu rațională.
— Eram doar un copil, îi amintesc.
— Norocul tău că nu te-au aruncat atunci în închisoare.
— Mamă…
— Tati zice că există o închisoare în South Walpole. Cred că ar fi locul cel mai convenabil ca să te putem vizita.
Vorbește deja despre închisori și eu nici nu am ajuns încă la proces.
— Uite ce e, trebuie să discut cu tine despre bani. Crezi că ați putea să-mi împrumutați banii de cauțiune?
