— Dar…
Tipa se dă jos din pat. Se îndreaptă de mijloc și traversează celula mică, și acum sunt de-a dreptul terorizată. Se apleacă deasupra mea, atât de aproape, că pot să-i simt duhoarea respirației. Întinde mâna și eu tresar, convinsă că o să-mi tragă un pumn în față și o să-mi spargă nasul. În schimb, femeia îmi înșfacă pătura și o smulge de pe mine.
Dacă înainte mă simțeam incomod, acum e mult mai rău. Nu mi-am dat seama cât de mult mă încălzea pătura aia ca o foaie de ceapă. Fără ea, m-a luat tremuratul, practic. Colegei mele de celulă nu îi pasă. Am noroc că mi-a lăsat perna, chiar dacă e subțire ca o clătită.
Stau întinsă pe spate și continui să tremur, dar încerc să dorm. De aici încolo asta va fi viața mea. Nu am destui bani pentru cauțiune, așa că o să
rămân aici până la proces. Și, dacă procesul se va termina la fel de prost pe cât m-a prevenit avocatul meu, așa ar putea să fie tot restul vieții mele.
Pe nesimțite, lacrimile încep să-mi curgă pe obraz. Nu plâng ușor, dar această ultimă întâmplare mi-a pus capac. Mi-a pus capac faptul că am rămas fără pătura mea de rahat, care îmi dădea mâncărimi. Îmi șterg lacrimile cu dosul palmei, pentru că ar fi prea mult să sper la o batistă.
— Hei! se răstește colega de celulă. Ține-ți pliscul, acolo! Încerc să
dorm.
Cum a ajuns în halul ăsta viața mea? Nu am atins-o pe Dawn nici măcar cu un deget. Cum pot să creadă polițiștii că aș fi omorât-o? De ce nu vrea nimeni să mă creadă?
CAPITOLUL 51
DAWN
Caleb decide că e mai sigur să așteptăm până mai târziu ca să plecăm din motel. Așa că, până am ajuns la celălalt motel, a trecut o parte din noapte.
Motelul arată la fel ca primul. Identic. Parcă nu am făcut decât să ne învârtim prin zonă preț de patruzeci de minute și am ajuns exact de unde plecaserăm. Caleb e cel care l-a ales și nu-mi vine să mă plâng. Nu e vorba că un alt loc ar fi fost mai bun. În orice loc mai plăcut ca ăsta probabil că li s-ar acorda mai multă atenție celor care se cazează și ăsta e ultimul lucru pe care îl vrem.
Caleb se duce în holul central să ia o cameră. Eu port peruca și șapca de baseball și ochelarii cu rame de baga sunt în buzunarul hainei. Mă las în jos pe scaun, dar nu contează, de fapt. Exteriorul motelului abia dacă e luminat și oricum nu e nimeni prin preajmă. Probabil că par mai suspectă dacă mă
chircesc în scaun.
După vreo zece minute, Caleb revine la mașină zdrăngănind o cheie în mână.
— Și de data asta tot la etaj, îmi spune.
Iau repede geanta mică în care se află câteva din puținele lucrurile pe care am riscat să mi le iau cu mine. Vreo câteva perechi de blugi, lenjerie intimă, niște tricouri, pe Turtly și cam atât. Dacă luam prea multe, poliția ar fi putut să creadă că am plecat în călătorie, în loc să ajungă la concluzia la care voiam noi să ajungă. Îmi arunc geanta pe umăr, ies din mașină și mă
iau după Caleb pe scări, până la camera de motel.
Are același aer sordid ca prima. Totul pare acoperit de mâzgă. Și nu e genul de murdărie care se șterge când dai cu degetul – e o mâzgă adunată în ani de folosire a unui mobilier oricum de proastă calitate. Caleb aprinde lumina și văd că până și lustra e murdară. Cercetez patul. Pătura subțire e maro și când o dau la o parte, observ cearșafurile de sub ea de culoare galben-pai și fața de pernă gri. Nu încearcă oare nimeni să asorteze lenjeria? Nici nu-mi pot imagina cum să pui o față de pernă gri cu așternuturi galbene.
Caleb îmi observă expresia.
— Îmi pare rău că nu e ceva mai frumos.
— E în ordine.
Nu e nici pe departe în ordine. Nu pot să fac nimic în legătură cu așternuturile, dar o să-mi ia toată ziua de mâine să frec încăperea asta până
când o voi aduce la un nivel acceptabil de murdărie.
— E destul de bine.
— Doar câteva zile.
Așa e. Câteva zile și pe urmă iar plecați, în alt loc, absolut la fel.
Îmi iau de pe cap peruca și șapca de baseball și un minut întreg continui să îmi scarpin pielea capului. Peruca asta e groaznică. Probabil că ar trebui să-mi las părul să crească, dar nu pot să sufăr să am părul lung. Urăsc să-l simt cum îmi atinge pielea.
— Poți să-mi dai telefonul tău?
Caleb bagă mâna în buzunar și scoate iPhone-ul. Mi-l întinde și imediat încep să caut după ultimele știri. Caut articole despre Natalie. Vreau să știu dacă a mai apărut ceva nou în cazul meu. Inima mi se oprește în loc când descopăr un articol care anunță că poliția a „confirmat că identitatea cadavrului descoperit în pădurea din Cohasset nu are nicio legătură, de fapt, cu Dawn Schiff”.
— Au descoperit că nu e al meu cadavrul, zic.
Caleb nu pare din cale-afară de îngrijorat.
— Mai devreme sau mai târziu, tot avea să se întâmple.
— Crezi că Natalie o să iasă pe cauțiune? mă întreb cu voce tare.
— Nu știu.
— Probabil că da, spun și pun telefonul pe pat, cu ecranul în sus. Sunt sigură că judecătorul o să se îndrăgostească de ea și o să fie indulgent.
Caleb pufnește, dar nu comentează. Nu sunt sigură ce înseamnă asta. L-am tot întrebat așa, în treacăt, dacă o consideră frumoasă pe Natalie – că
doar a sărutat-o – și întotdeauna a reacționat ca și cum aș fi spus o prostie.
Natalie chiar este frumoasă. Ar trebui să fie orb să nu vadă.
