— Și e mult?
— Numai pavilionul acesta are trei sute de metri pătrați, așa că socotiți dumneavoastră, Șeful cu ș mare, câți șefi cu ș mic avem.
— Dacă la fiecare zece metri pătrați avem un șef cu ș mic, pe o suprafață de trei sute de metri pătrați avem...
— Avem...
— Treizeci de șefi cu ș mic!
— Întocmai, treizeci. Nu-i așa că e un număr fără nicio logică?
— Nu: trei sute împărțit la zece egal treizeci. Despre ce lipsă de logică vorbiți?
— Vorbeam de conceptul care se află în spatele lui. Vedeți, până și eu, care primesc ordine aproape de la toți, sunt șef, cu ș mic, pentru doi, trei nefericiți. Numai ultimul din listă nu e șef.
— Mi se pare nedrept.
— Deci, am schimbat Șeful?!
Era domnul Henri, aflat deja în stare de cozeur prin excelență.
Domnul Kraus, fără să încetinească pasul, răspunse numai:
— La prima vedere, la prima vedere!
Întoarcerea (1)
Asistenții radiau de fericire: de câteva săptămâni nu mai asistaseră pe nimeni, dar acum aspirațiile lor de a Asista puteau fi puse în aplicare din nou.
Mulți dintre ei făcuseră unele încercări în timpul absenței Șefului, dar țintele asistenței păreau să le scape printre degete. Unele dintre ele, cele vii, fugeau la propriu. Se vedea clar: alergau; cu alte cuvinte, o luau la sănătoasa și se făceau nevăzute; era un fapt incontestabil, cei aflați la ananghie fugeau atunci când se apropiau Asistenții. Oameni în vârstă, cu probleme cognitive și locomotoare, chiar și aceia, într-un surprinzător acces de vitalitate, o luau deodată la goană, scăpau cu fuga, intrau pe străzi strâmte și întunecate – bătrânei și bătrânele, despre ei e vorba – și, deodată, dispăreau, nimeni nu-i mai vedea. Iar Asistenții rămâneau fără ocupație. Ei, care nu voiau decât să asiste!
Iar acum, toată perioada aceea luase sfârșit. Șeful revenise!
Bucuria multora dintre Asistenți era atât de mare, încât se înregistrau chiar și modificări fiziologice profunde. Inima le bătea așa cum nu bate decât inima sălbaticilor. Unul dintre Asistenți, simțind că inima îi bate în ritmul unei vechi vânători de indieni, murmura încet pentru sine: „Parcă nici n-aș mai fi un om civilizat!“ Era cuprins de duioșie.
Șeful s-a întors; Șeful, Șeful, Șeful s-a întors!
Întoarcerea (2)
— Lucrurile ar fi putut avansa în absența mea, dar întrebarea e: ce înseamnă să avansezi? Și de unde prejudecata asta față de mersul înapoi, de întârzieri, de poticniri...
— Exact, șefule.
Despre oraș nu se știau multe, dar un lucru era clar: inima Asistenților bătea mai bine acum! Mai inteligent, s-ar fi putut spune, dacă inima n-ar fi fost un organ specializat în alte probleme.
Dar erau multe de făcut.
— Șefule, avem aici o serie de rapoarte care stau pe loc și o serie de lucruri reale care merg înainte! Trebuie să vă ocupați de asta!
— N-am mai văzut așa ceva, adăugă celălalt Asistent.
— Când am plecat, lucrurile se îndreptau în altă direcție, spuse șeful.
— Nu doar în altă direcție... adăugă primul Asistent.
— ...Se îndreptau în direcția complet opusă!
— Exact, încuviință al doilea Asistent, lucrurile reale stăteau pe loc, iar rapoartele mergeau înainte.
— Ei bine, spuse Șeful, n-avem timp de pierdut! Acum trebuie să avansăm cu mare viteză în direcția trecutului.
— Așa e, Șefule.
Întoarcerea (3)
Revenise Șeful.
— Ar fi, de exemplu, spuse un Asistent, chestiunea lucrărilor de construcție și chestiunea demolărilor...
Șeful făcu o pauză (cât de dor le fusese de pauzele acelea) și începu:
— Am reflectat asupra acestei teme... și am ajuns la următoarea concluzie: fundamental e să nu se facă amândouă în același timp și în același spațiu...
— Cum, șefule?
— Cel mai bine, spuse Șeful, mi se pare să demolăm într-un spațiu și să construim în altul. Să nu amestecăm lucrurile. De altfel, vreau să spun că noul concept pe care îl voi dezvolta la întoarcerea mea e conceptul de...
