— Suntem în secolul democrației: populația trebuie să-și facă auzit glasul în toate privințele.
— Până și cei al căror glas...
— Până și aceia.
— Prin urmare: populația ar decide totul.
— Vorbeați de exemplu despre un meci de fotbal.
— Meci care nu-i decât o dictatură a jucătorilor.
— Atunci, propuneți ca...
— Repet: ca decizia să fie a spectatorilor meciului, nu a jucătorilor.
— Foarte bine.
— În loc să decidă douăzeci și doi de jucători plus un arbitru, ar face-o treizeci de mii de spectatori. Prin vot. E o mare diferență. Trebuie făcute niște calcule, atât.
— N-ar conta decât voturile spectatorilor de pe Stadion?
— Da.
— E corect.
— E un mod excelent de a convinge oamenii să vadă meciul. Ar merge tocmai ca să decidă rezultatul. Nu s-ar deplasa degeaba. Nu mi se pare corect ca un lucru atât de important – ca rezultatul unui meci – să fie lăsat numai în mâinile (sau în picioarele) a vreo douăzeci de cetățeni.
— În cazul acesta, desemnați ca: fotbaliști.
— Întocmai.
— Rezultatul meciurilor ar fi determinat atunci nu în funcție de aptitudini de moment, ci prin decizii luate de populație în urma reflecției.
— Mi se pare corect. Ne aflăm în secolul creierului și al votului.
...
— Un meci de fotbal decis prin voturile populației (ale spectatorilor, mai exact), și nu prin golurile jucătorilor! Prin modificări de felul acesta se transformă o țară puțin dezvoltată într-o țară avansată.
— Așa e.
— În locul deciziilor luate cu genunchiul, în locul deciziilor de tipul acesta, musculare, fizice, deloc cerebrale și democratice, să trecem la decizii extinse.
— Da, dar atenție: mai întâi ar trebui să se joace.
— E nevoie de meciuri.
— Deciziile ar fi luate după meci – iar indivizii serioși ar urma să se hotărască victoria unei echipe sau a alteia, independent de goluri și neinfluențați de pasiunile care ar putea exista dinainte, ci în urma unei reflecții logice asupra celor întâmplate în realitate.
— Încercările de a face un meci pasionant nu mai sunt demne de un secol în care raționalismul cere altă abordare a evenimentelor.
— Exact.
— Raționalism și democrație, importanța opiniei și a votului fiecărui cetățean: iată fotbalul secolului următor.
— Corect.
— Iar alegerile care hotărăsc cine guvernează o țară?
— A, în privința asta părerea mea e că ar trebui să se organizeze un meci de fotbal de modă veche: fiecare Partid ar alege unsprezece jucători și echipa care ar marca mai multe goluri ar merge la guvernare.
— Mi se pare o idee rațională și de bun-simț.
— Demnă de secolul acesta.
— Da. Demnă de secolul acesta.
Alegerile se încheiaseră și, de mai mult de două ore, omul de serviciu împingea cu mătura buletinele de vot până în colțul sălii.
Buletinele, acum inutile, înaintau împotriva voinței lor până în colț, de parcă ar fi fost niște șervețele murdare și nu hârtii hotărâtoare pentru o anumită țară într-un anumit moment. Erau împinse ca niște gunoaie. Domnul Kraus privea întregul spectacol, melancolic.
A doua zi după alegeri, la Cafenea, așezat la masa lui obișnuită, domnul Kraus notă în caiet:
Observație a posteriori (1)
Când intră în contact cu populația cea mai simplă, unii politicieni sărută chipurile oamenilor de parcă și-ar lua rămas-bun de pe chei de la o navă care pleacă și nu se va mai întoarce niciodată.
Relația dintre popor și politicieni
