— Exact!
— Să inaugurăm invizibilul! Oh, Șefule, ce idee!
Inaugurări (3)
— În fond, ideea e să transmitem mesajul acesta: tot ceea ce nu se vede a fost făcut de noi.
— Excelent, chiar așa e!
— Pentru că în legătură cu ceea ce se vede apar întotdeauna contestații: asta am făcut eu, asta celălalt etc., etc. Se știe cum funcționează oamenii.
— Oamenii...
— Așa stăm liniștiți. Fără să ne expunem criticilor.
— Absolut!
— Putem spune: priviți în jur, priviți cu atenție în jur, tot ceea ce nu se vede a fost făcut de noi!
— Mai mult. Putem spune chiar: tot ceea ce nu se vede nu exista înaintea noastră.
— Asta-i excelentă!
— Minunat slogan!
— Dacă există fraze capabile să acapareze o mulțime întreagă dintr-o singură lovitură, asta-i una dintre ele.
— Excelent, excelent!
— Dar ar trebui să stabilim o limită, spuse unul dintre Asistenți.
— Cum, limită?
— Trebuie să spunem ceva de genul: tot ceea ce se găsește în jurul nostru pe o rază de o sută cincizeci de kilometri pătrați și nu se vede a fost făcut de noi; înaintea noastră, nu exista.
— Problema e că, dacă nu trasăm limite, putem indica lucruri aflate în afara țării noastre.
— Și atunci?
— Atunci, oamenii pot deveni suspicioși. Cum am fi reușit noi să facem lucruri – chiar și invizibile – în afara țării noastre? De exemplu în țara vecină?
— Ai dreptate.
— Mai mult: dacă spunem că tot ceea ce nu se vede dincolo de graniță a fost făcut de noi, riscăm să fim dați în judecată. E vorba de o chestiune juridică.
— Ai dreptate.
— Am făcut tot ce nu se vede, dar numai de la graniță încoace. Așa-i?
— Așa-i.
— Mi se pare corect.
De partea cealaltă, oameni care urmează ordinele Șefului trag focuri de armă în direcția păsărilor celor mai lente, spuse domnul Kraus.
De partea aceasta, Șeful adună câte o pasăre rănită, două și, în văzul tuturor, încearcă să le salveze, plin de abnegație, dedicându-se exclusiv, zile la rând, recuperării acestora. Să salveze cel puțin una dintre păsări va deveni o adevărată obsesie.
Un naiv ar putea crede că ar fi fost mai simplu dacă n-ar fi ordonat mai întâi să se tragă asupra păsărilor. Cu toate astea, anul următor procesul va fi repetat.
Harta (1)
Șefului îi fusese oferită (din nou) o hartă a țării – era deja cam a cincea sau a șasea. Pe cele dinainte le pierduse, sau notase pe ele cuvinte-cheie pentru discursurile lui, sau își suflase nasul în ele, sau le așezase sub sticle de vin ca să nu murdărească masa; în sfârșit, Șeful era distrat.
Își lua, totuși, unele măsuri de precauție. De exemplu: ștergea tot ce era umed sau pătat de lichide – vin sau alte substanțe – doar cu partea hărții care reprezenta interiorul țării – zona cea mai uscată.
Un Asistent mai instruit încercase, cu mai multe luni în urmă, să-i explice Șefului că harta e o simplă reprezentare.
Dar Șeful nu înțelegea și pace. Nu dădea atenție pedanteriilor tehnice.
— Nu vreau s-aud de teorii! spunea.
Adevărul era că Șeful avea o problemă intelectuală: nu reușea să facă diferența între realitate și reprezentarea realității.
După ce, pe vreme de secetă, lua decizia de a scrie cu stiloul „Ploaie!“ deasupra teritoriului unde era mai multă nevoie de apă, constata mai târziu, uluit la culme, că de fapt nu plouase în zona aceea.
Întrebându-se neîncetat care dintre adversarii săi i-ar fi putut boicota acțiunea energică, Șeful murmura, intrigat, în barbă:
