tactică funcţionează în companiile lor aşa cum a funcţionat în cazul firmelor Radnor şi Stoddard.
HeartTech: încearcă, dar s-ar putea să nu reuşeşti
Colaborarea este esenţială pentru productivitate, iar companiile se descurcă
bine dacă creează un mediu propice conversaţiei. La HeartTech, o mare companie de software, cantinele sunt deschise toată ziua, există mini bucătării, iar angajaţii ies împreună în oraş. Mai mult decât atât, există
inclusiv o reuniune săptămânală a întregii companii la care oricine poate participa şi unde oricine poate lua cuvântul. La HeartTech, comunicarea şi transparenţa au devenit valori de bază.
Cu toate acestea, la HeartTech am descoperit limitele principiului
„încearcă şi vei reuşi“. În ciuda arhitecturii şi a viziunii organizaţionale corecte, la Heart Tech nu are nimeni timp pentru o conversaţie deschisă –
sau poate oamenii nu cred că au permisiunea de a-şi face timp. Într-o mini bucătărie, minunându-mă de modul în care gustările sănătoase sunt plasate la nivelul ochilor, iar cele mai puţin sănătoase cer un pic mai mult efort pentru a fi găsite, am salutat un tânăr, care mi-a răspuns râzând: „Trebuie să
fii nouă pe aici“. În această bucătărie, mi-a spus el, îţi alegi gustarea şi o iei cu tine în birou. Oamenii nu sunt ostili. Pur şi simplu nu au timp să
vorbească.
HeartTech se consideră cea mai bună companie din lume, iar cei care lucrează acolo se compară cu nişte supereroi. Asta înseamnă că angajaţii
sunt preocupaţi să încerce să demonstreze că se pot ridica la înălţimea oricărei provocări. Cel mai simplu mod de a demonstra că eşti stăpân al universului este să arăţi că, spre deosebire de simplii muritori, nu ai nevoie de o pauză de la internet.
La începuturi, software-urile erau scrise de echipe de hackeri care aveau o cultură nocturnă – aceştia lucrau de pe calculatoare în regim time-sharing, mai ales noaptea, când erau mai puţini utilizatori şi astfel sistemul funcţiona mai repede. Mult timp după ce imperativul tehnic de a lucra noaptea a dispărut, imperativul cultural a rămas. Marii specialişti în software şi-au arătat pasiunea pentru calculatoare şi programare prin devotament. Dăruire pe timp de zi şi de noapte. La HeartTech, acest vechi etos e reprezentat de înţelegerea colectivă a faptului că cei mai buni angajaţi sunt întotdeauna gata să lucreze. Ei sunt conectaţi la sistemul de mesagerie al companiei.
În grupurile de discuţii cu angajaţii HeartTech, am auzit variaţii ale aceleiaşi poveşti. Managerii au intenţii bune. Nu vor ca angajaţii să fie stresaţi, însă toată lumea din această companie încearcă să demonstreze că
merită să fie acolo. A fi mereu disponibil, online, este cea mai simplă
modalitate de a demonstra acest lucru. Din moment ce ideea de manifestare a devotamentului prin prezenţă continuă urcă de-a lungul lanţului ierarhic, managerii stau la rândul lor conectaţi în permanenţă.
Astfel, angajaţii se plâng de faptul că managerii le trimit e-mailuri la zece seara şi nu spun dacă se aşteaptă să primească răspuns la acel e-mail în seara respectivă sau dacă ora zece este pur şi simplu momentul în care au reuşit să acceseze calculatorul pentru că au copii mici şi sunt ocupaţi până
la ora nouă. Neavând un semnal clar, cei care raportează acestor manageri se tem să presupună că un e-mail târziu nu cere un răspuns instantaneu. Iată
opinia unui programator: „Managerul meu are un discurs corect, despre
«echilibru», «pauză» şi «timp pentru tine», dar zici că e Twitter: receptiv, mereu activ – mintea sa reacţionează ca un flux de ştiri. E greu să-ţi dai seama dacă ar fi mai bine să te iei după ce spune sau ce face“. Această
confuzie îi ţine pe oameni într-o agitaţie continuă şi reduce numărul conversaţiilor faţă în faţă, deoarece angajaţii fie sunt în şedinţe programate din timp, fie au treabă la calculator, încercând să ţină pasul şi să se asigure că „apar“ în sistemul de mesagerie.
O programatoare spune că se bucură de timpul petrecut la birou după ora şase seara. În timpul zilei, ea participă încontinuu la şedinţe, aşa că seara se simte mai relaxată. Îşi ia ceva de mâncare, găseşte o sală de conferinţe nerezervată şi lucrează în linişte. Uneori mai şi vorbeşte cu colegii. În cuvintele ei, „oamenii au conversaţii adevărate după ora şase“. Cu toate acestea, până şi activitatea ei de după orele de program este însoţită de tensiunea pe care o simte pe tot parcursul zilei. Chiar şi noaptea se gândeşte că ar fi o greşeală să nu apară în sistemul de mesagerie. Astfel, odată ce rămâne în sistem, „apar întotdeauna mesaje“.
La HeartTech, există o tensiune între ceea ce ţi se spune şi ceea ce crezi.
Am mers să iau prânzul la cantină şi m-am aşezat la masă. Apoi, un tânăr inginer a intrat în vorbă cu mine. Şi-a cerut scuze că mă deranjează şi mi-a spus că e nou în companie. Şeful lui voia ca el să discute la masa de prânz cu străinii. În ciuda bucătăriei, a mâncării şi a instrucţiunilor explicite de a discuta, el ştie că cea mai mare aşteptare din partea HeartTech este de a fi disponibil online: „Managerul meu vrea să mă vadă acolo“. Desigur, odată
ce intri în reţea, nu mai poţi purta atât de uşor o discuţie faţă în faţă.
Solitudinea este întreruptă de mesaje.
Tensiunile din sânul organizaţiei HeartTech ne învaţă o lecţie. Dacă ţi se pare că discuţiile sunt importante pentru organizaţia în care lucrezi, nu poţi doar să afirmi asta sau să amenajezi bucătării şi cantine frumoase pentru a înlesni comunicarea. Este nevoie să laşi timp şi spaţiu. Mai presus de toate, conducerea trebuie să îşi modeleze comportamentul ca atare, dând exemplu zilnic. În caz contrar, spaţiile frumoase devin pur şi simplu dotări care sporesc confortul, iar noii angajaţi care iniţiază conversaţiile se vor întreba dacă nu cumva ar trebui să-şi ceară scuze.
Iată cum îşi aminteşte Kristina Roberts, în vârstă de 30 de ani, cum a fost să „crească“ în cultura HeartTech, unde valorile-cheie sunt responsabilitatea, excelenţa şi devotamentul. A venit la HeartTech hotărâtă
să ajungă departe:
Încă de la început, nu am vrut să fiu considerată iresponsabilă, aşa că am început să fiu disponibilă mereu pe e-mail.
M-am asigurat că sunt mereu vizibilă online pe mesagerie. Inginerii se asigurau că sunt online chiar şi atunci când erau în telescaun. Într-un
astfel de mediu, nivelul meu de stres şi de depresie a crescut tot mai tare.
Muntele devenea din ce în ce mai înalt. Simţeam dorinţa şi impulsul de a continua să urc acel munte. Dacă luam cina cu cineva, iar persoana respectivă mergea la baie, eu îmi puteam verifica e-mailul. Aşa am ajuns să stau tot timpul în sistemul de mesagerie.
Din perspectiva lui Roberts, compania consideră că „angajaţii de top“
sunt cei care stau mereu online. Problema e că nu avea timp să cugete în contextul în care stătea să răspundă la e-mailuri din minut în minut. În timp, ceea ce îi dădea impresia că este o angajată valoroasă (devotamentul demonstrat prin disponibilitate) a ajuns să intre în conflict cu ceea ce avea ea nevoie pentru a-şi face treaba cât mai bine. A avut nevoie de mai mulţi ani pentru a-şi da seama de acest lucru. În toţi acei ani, prezenţa continuă în sistem a rămas prioritară pentru ea. A fost recompensată în cadrul companiei pentru acest lucru, iar pe plan personal a devenit o cerinţă. A ajuns să-şi considere telefonul şi sistemul de mesagerie de la HeartTech un fel de drog.
În viziunea lui Roberts, cultura HeartTech a subminat infrastructura care fusese proiectată în mod explicit pentru conversaţie (cantina, mini bucătăria). Nivelul de stres, în special din cauza presiunii nedeclarate de a fi mereu online, a împiedicat-o să colaboreze eficient cu ceilalţi, consecinţele revărsându-se asupra întregii ei vieţi.
Faptul că Roberts era „mereu disponibilă“ pentru HeartTech însemna că
era în permanenţă disponibilă şi pentru orice altceva. Telefonul începuse să
însemne totul pentru ea – a devenit practic modul în care se conecta la restul vieţii ei: prieteni, familie, iubit. Eforturile lui Roberts de a-şi arăta devotamentul faţă de HeartTech au propulsat-o în zona maşinilor: comunicarea curgea într-un ritm implacabil; se simţea impulsivă, dezorientată, dependentă. Iată cum se descrie singură: „Trebuie să ai telefonul la tine tot timpul. Dacă începi să te gândeşti ce s-ar întâmpla dacă
ai coborî sub limita minimă de stimulare, o parte din tine îţi spune: «Trebuie să mă întorc la telefon»“.